Oradea mea, cu bune și rele

Am venit, acum un sfert de secol, în Oradea. Plecat din Beiuşul natal, încercam să mă adaptez vieţii din "marele oraş" faţă de care, la început, nu aveam sentimente.

După facultate am rămas aici, iar în timp m-am ataşat de Oradea. I-am descoperit poveştile, locurile şi oamenii, iar oraşul mi-a devenit "acasă". I-am văzut evoluţia, dar îi cunosc şi părţile negative.

Poate că turiştii văd mai ales faţa atrăgătoare a oraşului - arhitectura, târgul de Crăciun, cetatea refăcută ori transportul modern; dar eu, ca localnic, ajung şi prin cartiere. Văd zone aglomerate, uneori întunecate, cu gunoaie aruncate la întâmplare ori cu maşini parcate pe spaţiile verzi.

Nu îi atac pe edili pentru astfel de imagini, nu sunt ei responsabili de lipsa de civilizaţie a unora. În schimb, nu înţeleg de ce îi lasă pe constructorii care se ocupă de marile lucrări din municipiu (necesare, de altfel) să îşi bată joc de noi, locuitorii oraşului.

Poate mai ţineţi minte cum aţi circulat în Piaţa Unirii când era în reconstrucţie: prin noroi şi praf, printre muncitori şi utilaje. Am înţeles că zona trebuia refăcută, că lucrările au avut un termen strâns de predare. Dar omul simplu, pieton sau şofer, a fost exclus complet din ecuaţie.

La fel se întâmplă acum în Piaţa Ferdinand ori pe strada Aurel Lazăr. În perimetrele centrale transformate în şantiere fiecare parchează cum vrea, e plin de praf şi mizerie. Dezastrul maxim poartă un nume: Podul Dacia. Zona e semnalizată aiurea, iar şoferii încearcă inutil să evite denivelările ori pietrele împrăştiate peste tot.

Situaţia e complet diferită în Occident. Am văzut în Austria şi în Germania cum sunt organizate şantierele, cum sunt delimitate, curăţate şi semnalizate zonele pentru pietoni ori pentru maşini. "Dincolo", respectul faţă de om nu e vorbă goală.

Sunt multe de îndreptat în Oradea. Ţine de noi, dar şi de cei pe care i-am ales. Oraşul e al locuitorilor săi. În primul rând nouă trebuie să ne fie bine.

Adrian Laboş,
jurnalist