Ochiul din pământ: În premieră națională, în Bihor se fac cursuri de orientare pentru nevăzători cu ajutorul bastonului alb (FOTO/VIDEO)

Bihorul numără peste 2.000 de oameni cu deficienţe de vedere, dintre care mulţi nu pot ieşi neînsoţiţi din case. Pe lângă faptul că lipseşte infrastructura adecvată, precum mijloacele de transport cu indicaţii sonore ori covoarele tactile care să îi ghideze pe trotuare, nici nu ştiu folosi un instrument simplu, dar esenţial: bastonul alb. 

Asociaţia Nevăzătorilor din Bihor organizează, în premieră naţională, primele cursuri de orientare şi mobilitate cu bastonul alb, învăţându-i pe cei cu deficienţe de vedere cum să nu fie prizonieri în propriile case.

O nevoie veche

Simbol internaţional al nevăzătorilor, bastonul alb este cel mai la îndemână ajutor al acestora. Cu el în mână, un orb "pipăie" suprafaţa din faţa sa pentru a depista bordurile ori denivelările şi a decide dacă poate păşi încrezător sau nu. 

"Bastonul alb este un ochi care merge cu un pas în faţa nevăzătorilor şi care are permanent contact cu solul. Cu ajutorul lui, pot să identifice şi să interpreteze toate obstacolele de la sol, să-şi stabilească o direcţie sau momentul în care pot să intre într-o clădire", spune Mihai Merca (foto), preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din Bihor (ANB). 

El însuşi afectat de grave deficienţe de vedere încă de la naştere, Mihai (acum în vârstă de 34 de ani) a învăţat pe cont propriu cum să umble cu un baston alb şi s-a specializat, alături de o colegă din asociaţie, într-un stagiu recent în Norvegia, la Centrul de Reabilitare pentru Nevăzători din Hurdal, renumit pentru activităţile dedicate persoanelor cu deficienţe de vedere. Stagiul a făcut parte din proiectul "Blind Steps" (Paşi orbi) pe care ANB îl derulează cu ajutorul unei finanţări de 20.000 lei de la Consiliul Judeţean Bihor. 

"Proiectul este un răspuns concret la o nevoie pe care comunitatea de nevăzători o are de foarte mult timp, de a avea oameni calificaţi care să îi poată învăţa să utilizeze eficient bastonul alb, astfel încât să-şi poată câştiga un grad mai ridicat de independenţă, implicit să aibă o stimă de sine mult mai bună", spune Mihai.

De dragul elevilor

În România nu au existat până acum instructori certificaţi în utilizarea bastonului alb, motiv pentru care pe străzi nici nu se întâlnesc prea mulţi mânuitori ai acestuia. Joia trecută, în curtea Direcţiei de Asistenţă Socială Oradea, Mihai a început să predea primilor 15 cursanţi, tineri care nu şi-au pierdut complet văzul, dar şi unor persoane complet sănătoase, inclusiv Monica Kover (foto), profesoară la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă Cristal din Oradea, unde are 7 elevi cu deficienţe de vedere. "Am ales să vin la acest curs pentru a învăţa tehnica corectă de utilizare a bastonului şi pentru a putea s-o aplic apoi în clasa cu care lucrez", a explicat BIHOREANULUI profesoara, care vrea ca elevii să poată ieşi nestingheriţi pe stradă, fără teama că se vor accidenta...

Cursanţii învaţă că nu doar mânuirea, ci şi lungimea bastonului contează mult, acesta trebuind să ajungă de la podea la sternul utilizatorului. "Dacă este prea scurt, se poate împiedica în el, dacă e prea lung, momentul identificării obstacolului nu va fi în concordanţă cu paşii", explică Mihai.

Săptămâna viitoare, vor învăţa tehnica o nouă serie de cursanţi, membri ai ANB care şi-au pierdut complet vederea. "Îmi doresc să devină un serviciu permanent al Asociaţiei", spune preşedintele. În plus, Mihai şi colegii săi vor pregăti un ghid scris şi audio despre utilizarea bastonului alb, pentru ca informaţia să ajungă la oricine are nevoie.

Se poate

Elena Trifan (foto), o româncă mutată de mulţi ani în Norvegia, unde i-a şi fost diagnosticată o afecţiune care îi îngustează câmpul vizual, a luat şi ea parte la primele cursuri de la Oradea, învăţând cursanţii, printre altele, să urce sau să coboare scări. Totodată, le-a împărtăşit din experienţa personală, încercând să le dea curaj. "Bastonul dă un grad mare de independenţă. Prefer să se uite lumea ciudat la mine decât să stau doar în casă şi să ajung să iau antidepresive", spune Elena. 

Deşi mai are cam 10% din vedere, călătoreşte singură în alte ţări şi se descurcă oriunde. Recunoaşte, însă, că pentru un nevăzător traiul în Norvegia este mult mai uşor decât în România. În ţara nordică, covoarele tactile sunt la tot pasul, toate autobuzele au şi mesaje audio, iar în magazine vânzătorii sunt obligaţi prin lege s-o ajute să îşi găsească produsele. 

În schimb, în România, se pare că autorităţile au uitat că există şi nevăzători. Poate prezenţa acestora pe străzi, cu bastoane albe, le va aminti că trebuie să-i întrebe de ce anume mai au nevoie...

Vezi mai jos videoreportaj. Imagini: Paul Lelea