Muntele vrăjit: Povestea Muntelui Athos, locul sfânt spre care se îndreaptă cu speranță mii de pelerini români (FOTO)

Muntele Athos are propriul timp. Aici, vechiul calendar ortodox a rămas cu 13 zile în urmă, iar ceasurile funcționează cu diferențe de câteva ore de la o mănăstire la alta. 

Până și anotimpurile sunt nepământene. Diminețile încep cu vreme răcoroasă de primăvară, la amiază e vară, iar seara vârful Athon, care domină muntele, se învăluie în aburi de toamnă. „În grădina Maicii Domnului nu se face iarnă niciodată”, zice un pelerin...

(P)Athos românesc 

Legăturile românilor cu Sfântul Munte, aflat la peste o mie de kilometri, s-au reînnodat după anii ʼ90. Din cei 2.500 de monahi de aici, circa 500 sunt români. Mai mult, după ce războiul din Ucraina a limitat libertatea de deplasare a rușilor, majoritatea pelerinilor vin din România. „Dacă ai urcat o dată pe Sfântul Munte, vei veni și a doua oară. Există o liniște după care o să tânjești tot timpul”, spune Olimpiu (foto). Mic întreprinzător în Mediaș, e la al zecelea pelerinaj. „O să vezi, vei reveni”, zice el.

La început de octombrie, în portul grecesc Ouranopolis, de unde se pleacă pe Munte, se vorbește românește ca vara în ștrandurile din Ungaria. Majoritatea pelerinilor sunt bărbați trecuți de prima tinerețe, preoți cu credincioși sau călugări solitari. 

Pelerinajele țin până toamna târziu. „Iarna nu vine lumea. Marea este agitată și nu știi niciodată dacă circulă bacul”, spune bărbatul.

Pașaport spre minuni 

După ce pandemia a ucis majoritatea călugărilor bătrâni, pelerinii se pot îmbarca pentru Athos doar în baza unui test Covid-19 negativ, care poate fi obținut în port. Documentul și pașaportul bizantin (foto) eliberat de reprezentanții celor 20 de mănăstiri sunt singurele acte recunoscute pe Sfântul Munte. „Ai grijă de ele. Diamonitironul îți asigură găzduirea la mănăstirile la care ai fost înregistrat. Dacă l-ai pierdut, te întorci pe continent”, zice ghidul.

Pentru cei care au venit pe Sfântul Munte să ceară vindecare de cancer de la icoana făcătoare de minuni și Brâul Maicii Domnului de la mănăstirea Vatopedi, naștere de prunci de la icoana Sfintei Ana de la schitul cu același nume, ori să se închine la sfintele moaște ale zecilor de sfinți, de la Sfântul Ioan Gură de Aur la Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Pantelimon, păstrate în casete argintate lângă altarele mănăstirilor, scoaterea de pe munte ar constitui o dramă. 

Unii credincioși urcă pe munte să caute vindecare de boli incurabile, alții alinarea unor dureri sufletești, unii îndrumare în viață, iar alții pur și simplu să se închine la sfintele icoane ca să le meargă mai bine. 

„Paza Maicii Domnului”

Pelerinajul, însă, înseamnă restricții. Rugătorii au interdicția de a fotografia Sfintele Moaște și icoanele făcătoare de minuni, interiorul bisericilor sau chipurile călugărilor, oricum extrem de retrași. Pentru a nu tulbura monahii, vizitatorii sunt obligați să poarte haine cu mâneci lungi inclusiv seara când merg la duș. „Pelerinii care fac baie în mare sunt amendați cu 1.200 euro și scoși de pe munte”, zice ghidul. 

Sarcina o execută serdarii (n.r. - similari polițiștilor) desemnați anual de autoritățile din capitala Karyes să păstreze ordinea. Aceștia patrulează, verifică acte și veghează. Activitatea e rutinieră. Pe străzile din Karyes pot fi văzute maldăre de bagaje lăsate nesupravegheate, „în paza Maicii Domnului, căci pe Sfântul Munte nu se fură”, după cum explică ghidul.

România, trezește-te!

Odată cu românii au început să apară, însă, și problemele. „Anul trecut, un pelerin din Moldova a furat o salbă pusă la o icoană a Maicii Domnului, iar săptămâna trecută, în timpul vizitei unui grup din București, au dispărut 500 de euro. Mi-e și rușine să mai merg acolo”, zice bărbatul.

În urmă cu 7 ani a fost și un scandal cât muntele de mare. „Un român a dus cu șalupa 7 basarabence, cu gând să-i ispitească pe părinți. A fost descoperit, dar rușinea a rămas”, spune ghidul. 

Femeile au interdicție pe Athos, unde până și catârii sunt doar de „parte bărbătească”. Între puținele excepții sunt pisicile, care - judecând după sacii cu hrană uscată din schituri - se bucură de simpatie...

„De zece ani îmi spun că nu mai vin...”

Toamna, Athos miroase a must, busuioc și lavandă. Aromele contrastează cu colbul drumurilor, stâncile sterpe și clădirile cu acoperișurile din piatră și plumb. „Clima e foarte dură. Aici nu rezistă alte materiale”, explică un muncitor. Bărbatul lucrează pe la schituri pentru 1.000 de euro pe lună, cazare și masă. Plumbul i-a stricat ochii, așa că a coborât în Karyes pentru tratament și o bere. „Salariul este prea mic. De zece ani îmi spun că nu mai vin, dar tot mă întorc”, zice el.

Călugării au smuls stâncilor fiecare centimetru de grădină. Sute de ani au cărat pământ cu spatele, cu catârii, iar mai nou cu mașinile. „Înainte, fiecare chilie avea dreptul la un catâr. Acum, că lumea s-a modernizat, își poate lua o mașină”, povestește bărbatul. Pe pantele abrupte urcă microbuze Mercedes, camionete Nissan sau Toyota și utilaje Caterpilar pentru terasare.

Călugării își udă grădinile prin picurare, pentru că altfel s-ar usca. Pe munte nu există curent electric. Camerele pelerinilor, modeste, dar curate, care au și 12 paturi, sunt iluminate cu panouri solare și generatoare. Chiliile și bisericile au, în schimb, parte doar de candele și lumânări... 

Apă, rahat și uzo... 

În ciuda lipsurilor, călugării oferă gratuit hrană și adăpost. La chilia Sfântul Ipatie, părintele Ignatie (foto) își întâmpină rugătorii cu apă rece, rahat și uzo, o tărie locală cu aromă de anason. „Apa rehidratează după efort, dulceața rahatului dă putere, iar uzo ia durerea”, spune el.

Monahii pun pe masă ce au mai bun. În funcție de bogăția chiliei, meniul cuprinde de la ciorbe de legume sau pește până la ghiveci și mămăligă cu brânză, ori ceai sau compot. 

Pelerinii care participă la slujba de la 3 sau 5 dimineața ori la cea de seară sunt îndrumați de un călugăr către trapeza unde se servește masa. Uneori se bea vin, dar atmosfera rămâne sobră. „Ați mâncat? Că văd că vorbiți...”, spune tăios un călugăr de la schitul Lacu.

„Voia Domnului!” 

La fel ca vremea, monahii sunt oameni aspri. „Cine zice de călugări că-s inadaptați să stea o lună la mănăstire”, spune ironic Nicolae (foto). Născut în Alba, el a stat 5 ani pe Munte cu gând să se călugărească. „În primii trei ani n-ai voie să iei legătura cu familia. Înveți să te rogi tot timpul, întâi cu voce tare, apoi în șoaptă, apoi în gând, până când rugăciunea te însoțește peste tot”, spune bărbatul.

Ziua unui călugăr începe înainte de ora 3, când face 150 de mătănii, închipuind moartea lui Adam și învierea lui Hristos, și 1.200 de închinăciuni. Apoi urmează slujba de dimineață, în care poate citi pomelnice stând pe genunchi mai bine de o oră, și masa din jurul orei 8, dacă nu este zi de post și se mănâncă doar seara. Apoi urmează „ascultarea” de a lucra la bucătărie sau grădină, cu o pauză între orele 14 și 16, când peste tot se lasă liniștea. Seara vin vecernia, cina, o nouă slujbă și stingerea după miezul nopții. „Un călugăr doarme mai puțin de 5 ore”, zice Nicolae. 

Mulți nu rezistă. „Eu n-am ajuns călugăr. După trei ani și jumătate, starețul mi-a spus să mai aștept un an, supărat că un frate tocmai renunțase. În timpul acesta mi-am rupt un genunchi, călugării nu au avut 5.000 euro să-mi plătească operația în Grecia, așa că am plecat”, povestește bărbatul. S-a operat în țară cu ajutorul unui binevoitor, și-a întemeiat o familie, a studiat Teologia, iar în lipsa unei parohii servește pelerinilor ca ghid pe Athos. „Asta a fost voia Domnului”, spune Nicolae, împăcat.

Despre buzunarele morților 

De altfel, majoritatea duhovnicilor îndeamnă credincioșii la răbdare, „înfrângerea voii” și viață echilibrată. „Dumnezeu ne-a lăsat zilele de post de miercuri și vineri. Ne îmbolnăvim pentru că nu le respectăm”, spune părintele grec Gavriil (foto), unul dintre marii duhovnici ai Muntelui.

Chilia sa de lângă Karyes e plină de pelerini care iau notițe. Întins pe pat, bătrânul recomandă citirea Sfintei Scripturi, spovedania, împărtășirea cu Sfintele Taine și mai ales milostenia. „În mormânt nu vom mai putea face fapte bune și nici spune rugăciuni. Hainele morților nu au buzunare. Lucrurile dăruite cu mâinile noastre sunt singurele care ne aparțin”, spune călugărul.

Și, indiferent că vorbește unor atei sau unor credincioși înflăcărați, cuvintele sale intră la suflet. Așa cum face tot Sfântul Munte... 

„Când iei un utilaj ai instrucțiuni de folosire. Dacă nu le respecți, pierzi garanția. Evanghelia este manual de utilizare pentru oameni. Dacă nu o respectăm, ne condamnăm singuri”

Părintele Ignatie

TRADIȚIA ATHOS-ULUI
Grădina Maicii Domnului

Potrivit tradiției, Muntele Athos (în grecește Sfântul Munte) a fost închinat Maicii Domnului după ce corabia care o ducea pe aceasta spre insula Cipru, unde era așteptată de episcopul Lazăr, cel înviat din morți, a fost împinsă la țărm de o furtună. Impresionată de frumusețea locului, Maica i-a cerut lui Isus să-i dea muntele pentru cei ce vor să se mântuiască. 

Așezările monahale au apărut treptat, în secolul al IX-lea muntele având deja caracter monahal. În prezent, adăpostește 20 de mănăstiri și trei schituri, între care Prodromu și Lacu, grecești, dar cu călugări români. De-a lungul timpului, mănăstirile au fost sprijinite de domnitori români, de la Ștefan cel Mare și Neagoe Basab la Petru Rareș și Mihai Viteazul. Pe porțile unor biserici poate fi văzut bourul moldovenesc, iar pe pereți sfinți în sumane românești. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a secularizat averile mănăstirești, lăsând călugării fără venituri, e singura excepție.

Începând din 2020, Guvernul României alocă anual schitului Prodromu circa 960.000 euro, iar chiliilor cu călugări români câte 12.000 euro.