Mergi mai departe! Doi tineri născuţi ori rămaşi de mici fără câte un picior, gata să ajute alţi copii suferinzi (FOTO / VIDEO)

Andreea a rămas fără un picior în urma unui accident rutier. Darius s-a născut fără un picior şi mânuţe. S-au confruntat de mici cu suferinţa, cu operaţii repetate pentru a scurta oase care creşteau în carne vie şi cu vacanţe de vară petrecute la recuperare în spital. Viaţa i-a forţat să înţeleagă că mai important decât provocările este, însă, modul în care te raportezi la ele.

"Privind înapoi, n-aş schimba nimic. Chiar dacă uneori mi-a fost foarte greu, am înţeles că tot ce mi s-a întâmplat, bun sau rău, m-a ajutat să fiu omul care sunt", spune Andreea, cu zâmbetul pe buze. 

"Mai bine muream!" 

Poate fi loteria geneticii, o eroare medicală, un accident. Pierderea unui picior sau a unei mâini este sfâşietoare. "E ca atunci când pierzi pe cineva iubit. Întâi apare negarea faptului că s-a întâmplat, apoi furia, pe urmă depresia şi abia în al cincilea pas acceptarea, după care poţi începe să te dezvolţi", spune preşedintele centrului de protezare Theranova din Oradea, Jaco du Plessis (foto). 

În cei 21 de ani de funcţionare, într-o formă sau alta, centrul a ajutat să revină la o viaţă normală peste 10.000 de pacienţi care au suferit amputări. Este greu, pentru că protezele costă mii de euro, iar statul alocă pentru achiziţia lor doar 0,098% din bugetul Sănătăţii. Efortul cade pe familii, apropiaţi şi sponsori, dar merită. "Am întâlnit oameni care spuneau «Mai bine muream». După protezare au văzut totuşi că nu e aşa, că în ciuda amputării pot trăi o viaţă socială, independentă şi satisfăcătoare", spune Jaco. Iar lecţia aceasta a învăţat-o întâi de toate chiar de la copiii pe care i-a ajutat.

"Mulţi copii au probleme..." 

Orădeanca Andreea Zurbău şi-a pierdut un picior într-un accident de circulaţie când avea doar 4 ani. BIHOREANUL a cunoscut-o în 2005, când îşi încerca proteza în curtea centrului Theranova. 

Micuţa a reînvăţat să meargă, să se dea cu tricicleta, să se joace. După operaţii repetate şi spitalizări prelungite, rămăsese cu teama de oamenii în halate albe, aşa că angajaţii centrului o învăţau să prindă încredere în ei. "Dacă mi s-ar fi întâmplat astăzi, mi-era probabil mai greu, dar crescând de mică cu problema asta m-am adaptat. Sunt zile în care abia seara, când îmi scot proteza, îmi amintesc că nu am un picior", spune Andreea, acum în vârstă de 22 de ani. 

Tânăra vorbeşte zâmbind cu tot chipul alb încadrat de părul negru ce-i cade pe umeri. Operaţiile repetate de ajustare a oaselor care îi împungeau în carne în perioada de creştere, tratamentele prelungite şi vizitele periodice pentru ajustarea protezei şi-au pus amprenta asupra sa. Absolventă a Liceului Greco-Catolic Iuliu Maniu, Andreea este acum studentă la Psihologie în Oradea, în anul III, pe care vrea să îl repete. "Pandemia a adus cursurile online, simt că trec prin şcoală superficial, iar eu vreau să fiu «în temă»", spune ea serioasă. Are motivele ei. "Am ales psihologia pentru că vreau să ajut. Mi-ar plăcea să lucrez psiholog într-o şcoală. Mulţi copii au probleme acasă, nu înţeleg ce se întâmplă pentru că sunt micuţi, suferă şi aş putea să îi sprijin să treacă peste traume", explică ea.

Fata care dansează

Vorbeşte din propria experienţă. "Când eram mică îmi era greu să merg la mare pentru că lumea se holba la proteză, la cicatrici... Când am mai crescut am înţeles de ce se întâmplă asta, dar atunci mi-a fost dificil", povesteşte tânăra. 

Deşi nu s-a simţit niciodată discriminată, nu a fost scutită de răutăţi. "În liceu, când am luat locul întâi la Balul Bobocilor, au fost fete care au spus că am fost favorizată din cauza piciorului. Mi-au căzut greu răutăţile. Îmi place să dansez şi doar eu şi partenerul meu ştim cât am repetat coregrafia", se confesează ea. 

Greutăţile nu i-au zguduit însă încrederea în oameni. Colegii au sprijinit-o, băieţii o plac şi de şase ani are un prieten. "Îmi plac oamenii, de aceea am şi ales să lucrez în HoReCa", zice tânăra. Andreea este barista la unul dintre localurile de pe Vasile Alecsandri. Munceşte ca să se întreţină în facultate. Aşa cum face şi Darius...

"Mi-au spus că nu pot ridica marfa"

Copil fiind, Darius a ajuns la Theranova cu ajutorul BIHOREANULUI, după ce familia aflase din ziar cât de bine s-a recuperat Andreea. Micuţul s-a născut cu ambele mâini şi un picior insuficient formate, după ce în a doua lună de sarcină, când se formează membrele, mama avusese o hemoragie puternică. Darius a trecut prin atât de multe operaţii, unele pe "viu", încât atunci când tehnicianul ortoped Iosif Pop a luat foarfeca să-i taie un bandaj, a tresărit strigând "Hiii!". Astăzi, tânărul de 24 de ani nu îşi mai aminteşte. "Nu ştiu, poate...", spune jenat. 

Darius a studiat Asistenţă socială, la Universitatea de Vest din Timişoara, ca să ajute la rândul său: "Voiam să sprijin oamenii cu probleme. Sunt în viaţă momente în care clachezi, ai nevoie de sprijin, şi una e să te ajute o persoană «normală» şi cu totul alta să te sprijine cineva care a trecut prin ce treci tu".

Încă nu a reuşit, totuşi, să profeseze. "Angajatorii îţi cer experienţă şi nu-ţi recunosc practica din facultate", spune tânărul. N-a reuşit să se angajeze nici măcar la supermarket. "Mi-au spus că, dată fiind condiţia mea, n-o să pot pune marfa în raft. Degeaba le-am explicat că mă antrenez la sală cu greutăţi mult mai mari", povesteşte el.

Darius, cuceritorul 

La fel ca în copilărie, Darius este şi acum o fire activă. Tânărul cu alură atletică şi părul tuns scurt joacă fotbal, tenis cu piciorul şi trage de fiare cinci zile pe săptămână. "Am avut o prietenă şi ne-am despărţit, probabil din cauza condiţiei mele, iar asta mi-a dat motivaţia care până atunci mi-a lipsit", spune el cu sinceritate. Face piept la aparat împingând greutatea cu braţele ca oricare altul sau trage la ramat ţinând greutatea cu ciotul braţului. "Îmi place să forţez. Probabil de aceea şi cresc...".

Pasiunea pentru sport i-a adus primul job: s-a angajat la recepţia unei săli de forţă din Moșnița Veche, localitate situată la 7 kilometri de Timişoara. Întreaga familie s-a mutat la casă în eventualitatea că în urma unei alte operaţii, o perioadă nu va putea urca până la etajul III al blocului în care locuia până atunci. "Patronii şi clienţii m-au primit foarte bine. Pentru unii am fost un fel de inspiraţie, iar asta mă obligă", zice el cu modestie.

Refuzuri în lanţ...

Odată pornit pe acest drum, vrea să evolueze. "Vreau să fac un curs de antrenor personal. Cred că i-aş putea ajuta pe mulţi", motivează el. Totuşi, refuză să îşi facă iluzii: "Nu ştiu dacă mă vor accepta. Experienţa m-a învăţat să mă aştept la ce-i mai rău".

Darius e încă marcat de faptul că, în ciuda insistenţelor, nu a fost acceptat de nicio şcoală de şoferi. "Ştiu să conduc, am învăţat să simt ambreiajul cu piciorul protezat, dar totuşi nu mă ia niciun instructor. Mi-au spus că dacă apare o problemă în trafic nu voi putea ţine volanul pentru că nu am degete la mâini", este el dezamăgit. 

Tânărul scrie de mână, tastează la calculator şi desenează, dar şcolile auto îl consideră inapt. Refuzul nu face însă decât să-l ambiţioneze să caute soluţii pentru că, aşa cum îi place să spună, "scuzele sunt pentru cei slabi!". Iar Darius, ca Andreea, a demonstrat că e tare...

OAMENI PENTRU OAMENI
"Uită-te la mine, se poate!"

Experienţa celor doi tineri care şi-au ales profesii în care vor să îşi ajute semenii l-a impresionat pe directorul centrului Theranova, Jaco du Plessis, care îi ştie de mici. "Au depăşit provocări teribile şi au ajuns să fie un câştig pentru societate", spune acesta, cu argumente. "Andreea, care are o personalitate «spumantă» şi e tot timpul veselă, ar putea lucra foarte bine cu copiii. Un astfel de pacient este speriat, se simte singur şi ea i-ar fi exemplu: «Uită-te la mine, se poate!»", zice Jaco.

În ce-l priveşte pe Darius, e la fel de direct. "Ar fi grozav să lucreze pentru comunitate într-o primărie sau chiar la Bucureşti. Astăzi niciunul dintre cei care hotărăsc pentru oamenii amputaţi nu are un membru amputat. Oameni care stabilesc cât se decontează pentru un dispozitiv n-au purtat niciodată proteză, ca să ştie diferenţa dintre una ieftină, care te ţine la pat, şi una bună, pe care o porţi 20 de ore pe zi", spune Jaco. Dar, din păcate, viaţa e adesea nedreaptă.