Ioșia de altădată: Cum a ajuns Ioșia, din sat, moșie și colonie a Oradiei, cartierul în plină dezvoltare de azi (FOTO)

Unul dintre cele mai mari cartiere ca întindere din Oradea, Ioşia, există de mai puţin de o sută de ani. Totuşi, numele său este mult mai vechi şi face trimitere la lumea medievală de pe văile Crişului Repede şi Peţei.

BIHOREANUL vă arată ce-a fost vechiul sat Ioşia, cum a apărut şi apoi s-a extins cartierul cu acelaşi nume, din perioada interbelică până în cea comunistă.

A fost sat

Numele Ioşia este un derivat al unor denumiri medievale. În cartea "Oradea - cetatea Bihor", istoricul Titus Livius Roşu arăta că vechiul sat Ioşia, numit Ewsy (Eusci) sau Ösi, se afla între Oradea şi Sântandrei, între văile Crişului Repede şi pârâului Peţa. Atestat în anul 1261, satul plătea dijmă (tribut) episcopului romano-catolic de Oradea "30 de cible de grâu" (circa 3 kg), semn că era destul de înstărit.

Aşezarea a continuat să fie menţionată în următorii 400 de ani. Era o moşie care, în 1324, a fost pusă zălog de proprietari pentru "40 de mărci de argint bun", pentru a-şi plăti datoriile. Suma era mare, iar documentele medievale cercetate de istorici arată că satul Ioşia avea terenuri agricole cu grâu şi viţă-de-vie, precum şi mori de cereale. Până la urmă, a ajuns sub administraţia cetăţii Cheresig, care i-a numit stăpânii.

Din puţinele informaţii ulterioare se cunoaşte că a fost distrus în asediile turceşti din secolul XVII. Conscrierea camerală a comitatului Bihor din 1692 arată că Ösi era depopulat, alături de alte 132 de aşezări dispărute în acea perioadă, fie prin distrugere, fie prin contopirea cu alte localităţi.

Dar Ioşia n-a dispărut complet. Pe hărţile de secol XIX (foto) locul apare ca Pusta Ioşia, unde se aflau două mori de cereale pe malul Peţei şi un han, amplasat aproximativ în locul unde astăzi strada Aviatorilor se intersectează cu Calea Aradului. Conform unei conscripţii a clerului şi populaţiei ortodoxe din 1825, publicate de istoricul Cristian Apati, aici ar mai fi existat 8 case şi 55 de locuitori purtători ai ritului.

Urbanism american...

În epoca modernă, Oradea a evoluat şi s-a extins. În 1914, anul începerii Primului Război Mondial, oraşul se întindea către vest până în linia trasată azi de strada Oneştilor. De acolo exista doar câmp întrerupt până în Sântandrei doar de calea ferată spre Arad.

Unirea Transilvaniei cu Regatul României, în 1918, a fost urmată de mai multe reforme, precum cea agrară din 1921, în baza căreia au fost expropriate şi distribuite terenuri agricole pentru ţăranii lipsiţi de pământ, alocându-se şi locuri de casă în comunităţile urbane şi rurale.

Astfel, în Oradea anilor 1920-1930 au fost parcelate terenuri mari, ale Primăriei şi Episcopiei Romano-Catolice, şi au apărut noi cartiere. Numite generic "colonii", adunând oameni veniţi din afara oraşului, acestea erau Ioşia, Râtul Comandantului (azi Dorobanţilor), Cantemir, Crişan (în zona străzii Sovata), Grădini şi altele.

Acestea au fost trasate în sistem "oraş-grădină", popular în Europa Occidentală şi în SUA, cu străzi drepte şi puncte "centrale", cu terenuri pentru parcuri şi pieţe, recomandarea fiind ca în jurul lor şi pe arterele principale să fie construite vile în stil neoromânesc.

... condiţii rurale

Ioşia a fost prima dintre noile zone rezidenţiale, iniţial aparţinând Sântandreiului şi trecută în unitatea administrativ-teritorială a Oradiei la începutul anilor ’30. Cartierul era populat de colonişti bihoreni, de gardienii publici şi chestorii oraşului, funcţionari români, avocaţi, ingineri şi judecători, precum şi de pensionari români, care, "în grija lor de a-şi putea educa vlăstarele, s’au retras în colonia Ioşia, unde, având la dispoziţie pământ, şi-au construit umilele lor cămine", după cum nota Gazeta de Vest. Până în 1931 aici s-ar fi ridicat circa 500 de case, locuite de 5.000 de persoane, 80% dintre ei români.

Majoritatea erau din văioagă şi cărămidă, încă lipsite de utilităţi. La începutul anilor 1930, cartierul nu avea iluminat electric, iar străzile, cu excepţia celei principale, erau neamenajate. Trotuare şi canalizare nu existau, iar poştaşii şi jandarmii abia dacă ajungeau prin zonă. Inclusiv în 1938 presa locală vedea Ioşia drept "cel mai neîngrijit cartier al oraşului", în care predominau dezordinea şi sărăcia.

Marginea estică, aflată acum de-a lungul străzii Oneştilor, era străbătută de canalul Peţei, care în primăvara anului 1940 s-a umflat şi a inundat cartierul. Apele au afectat majoritatea străzilor secundare, în multe locuri atingând ferestrele, ducând chiar la prăbuşirea mai multor case.

Pe lângă locuinţe, în perioada interbelică s-a ridicat cea mai mare biserică a cartierului (foto), cu hramul Sf. Tereza, în Piaţa Devei. Începută în 1933, construcţia romano-catolică a fost sfinţită un an mai târziu, clopotul mare fiind donat de stareţul Szabó István din Satu Mare. Mai târziu, în 1940, a fost edificată biserica ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Piaţa Ghioceilor.

În modernizare

În 1950 cartierul avea 68 de străzi care nici atunci nu aveau canalizare. Multe locuinţe nu erau racordate la electricitate, iar aprovizionarea populaţiei se făcea greu, lipsind magazinele, cooperativele şi brutăriile. Lipseau şi terenurile de sport, dar localnicii aveau la dispoziţie un cămin cultural.

Treptat, străzile au început să fie pietruite, s-au introdus electricitatea şi iluminatul public, în anii ’50-’60 existând şi o linie de tramvai pe strada Barcăului (foto), care făcea legătura între gara de vest şi strada Decebal. Ea a devenit apoi exclusiv linie industrială care deservea uzina Înfrăţirea, tramvaiul mutându-se din 1971 pe străzile Aviatorilor şi Lipovei.

În timp a avut loc şi modernizarea ori înlocuirea fondului locativ, case noi din cărămidă luând locul celor din chirpici, în Piaţa Devei fiind ridicat inclusiv un bloc de apartamente şi un dispensar medical. A fost construită grădiniţa din strada Aviatorilor, iar în anii ’70 s-a creat centura de vest a oraşului prin strada Densuşianu, cu un nou pod peste Crişul Repede.

Ioşia-Nord

După 1960, oraşul a crescut accelerat, iar pe fondul migraţiei populaţiei rurale s-au construit tot mai multe cartiere de blocuri. Până la jumătatea anilor ’70 încă se construia pe terenuri libere, aşa cum era zona dintre strada Barcăului şi Crişul Repede.

Primele lucrări de construcţii ale cartierului Ioşia-Nord au început în 1975, cu blocurile de pe strada Cazaban, dinspre Oneştilor, şi cu noua sală de sport polivalentă (foto). Blocurile au fost ridicate din panouri mari prefabricate, aşa că până în 1978 cea mai mare parte a lor erau finalizate sau în curs de finalizare. Ultimele cvartale au fost construite în zona străzii Erofte Grigore şi între străzile Salcâmilor şi Ovid Densuşianu. Curţile blocurilor, aleile şi punctele termice au fost terminate târziu, primul dispensar medical apărând abia după 1980.

În acei ani au fost construite în Ioşia-Nord circa 4.200 apartamente, o şcoală generală şi un liceu, ba chiar şi o fabrică de lactate. În spatele sălii polivalente, în 1983 a fost finalizată Casa de cultură a ştiinţei şi tehnicii pentru tineret, cu o sală de spectacole şi hotel. Ştrandul şi autodromul Ioşia-Nord au fost ultimele amenajate, la jumătatea anilor ’80 construirea cartierului fiind încheiată.

A scăpat

Deşi planuri au existat, Ioşia veche nu a fost sistematizată. În anii ’80, Calea Aradului a fost demolată şi reconstruită aproape complet, ieşirea din oraş spre aeroport fiind ocupată cu blocuri, la cererea autorităţilor din Bucureşti. Conform arhivelor, au existat mai multe variante pentru creşterea densităţii locuirii în Ioşia: prin etajarea caselor de pe străzile principale ori prin construirea de noi case în curţile celor existente. Au fost propuse şi blocuri, pe strada Henrik Ibsen, dar nu au mai fost construite.

În 1987-1988 s-a vorbit semi-oficial despre demolarea Ioşiei, prim-secretarul de atunci al judeţului, Andrei Sorcoiu (foto), povestind mai târziu că, după ce a aflat despre intenţie, s-a deplasat în cartier: "Am găsit case frumoase şi am zis că, atâta vreme cât sunt aici, nu se va dărâma. Când lucrurile s-au precipitat, am mers acolo iarăşi cu factori de decizie, dar am tot amânat chestiunea". Au fost făcute măsurători, fiind propusă chiar mobilarea cartierului cu blocuri, dar amânările au scăpat până la urmă zona de demolări.

De atunci, cartierul Ioşia s-a modernizat şi se dezvoltă continuu. Străzile au fost asfaltate, apar case noi şi chiar blocuri şi clădiri de birouri. Unul dintre cele mai mari cartiere se apropie de centenar cu o calitate a vieţii în creştere.

ŞTRANDUL SECRET
Prin muncă voluntară

Propus iniţial în 1974 drept cea mai mare zonă sportivă şi de agrement din oraş, ştrandul Ioşia-Nord a fost realizat după amânări şi reduceri semnificative de costuri. Pe acel loc exista în 1980 un foraj de apă termală, localnicii mergând la scaldă în balta formată, numită popular "Groapa". Pentru amenajarea zonei, Primăria a iniţiat un concurs de idei în 1981, propunând inclusiv un premiu de 10.000 lei pentru cel mai bun proiect. Cum nu s-a ales niciun câştigător, abia în primăvara lui 1986 primarul Gheorghe Groza şi viceprimarul Ionel Ungur hotărau, curajos, amenajarea unui ştrand "la secret".

Proiectul le-a fost prezentat de arhitectul Szabó Arnold, care condusese şi construirea Băilor Felix, iar lucrările au fost realizate de Trustul de Construcţii Locale Oradea şi Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti exclusiv prin muncă voluntară şi cu materiale din resurse locale, unele rămase de pe alte şantiere. Investiţia nu a figurat în acte oficiale, iar costurile nu sunt cunoscute. Obiectivul (foto) a fost deschis la 1 mai 1986 fără inaugurare oficială, fiind destinat tuturor "oamenilor muncii", fiind completat ulterior cu câteva terenuri de tenis. Pe locul lui, administraţia locală plănuieşte amenajarea unei "grădini termale" moderne.