In memoriam: Oamenii de teatru orădeni îşi amintesc cu drag de regretatul regizor Ducu Darie

Regizorul Alexandru (Ducu) Darie, fiul regretatului actor Iurie Darie, a murit la vârsta de 60 de ani, internat la Spitalul Fundeni, pe secția de terapie intensivă, fiind diagnosticat cu ciroză. Regizorul era legat sentimental de Oradea, oraş în care şi-a început cariera în 1983, aşadar oamenii de teatru orădeni au simţit nevoia să-i transmită omagii celui trecut în nefiinţă.

Criticul literar Mircea Morariu, Elisabeta Pop, fost secretar literal al Teatrului orădean, şi Mircea Bradu, fost director al instituţiei culturale, rememorează aspecte din viaţa lui Ducu Darie şi punctează câteva realizări artistice ale acestuia, dintre care se detaşează remarcabilul "Amadeus", deosebit de apreciat.

Ducu Darie s-a născut pe 15 iunie 1959 într-o familie de artişti, părinţii săi fiind actorii Consuela Roşu şi Iurie Darie. Deşi în adolescenţă visa să devină regizor de film, a ajuns unul dintre cei mai apreciaţi regizori de teatru atât în România, cât şi peste hotare. Alexandru Darie a absolvit în 1983 Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, iar un an mai târziu a debutat ca asistent de regie la Teatrul de Stat din Oradea.

Consacrarea internaţională s-a produs odată cu spectacolul „Visul unei nopţi de vară“ (1991), pe care ziarul „The Guardian“ l-a considerat a fi cea mai bună montare de la producţia cu acelaşi nume semnată de Peter Brook.

Din 2002, Alexandru Darie conducea Teatrul Bulandra, conferindu-i acestuia un statut unic între teatrele din România, cu artişti de elită şi cu o dimensiune profund europeană. În 2006 a fost ales preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, ducând la bun sfârşit, în 2011, două mandate consecutive la conducerea acestei prestigioase instituţii.

Trupul neînsuflețit al regizorului va fi depus vineri, de la ora 20.00, la Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei, unde va rămâne până duminică, la ora 12:00, urmând să fie înhumat la Cimitirul Bellu.

Elisabeta Pop: Alexandru Darie - Ducu, un artist de excepție

Recunosc că îmi vine greu, foarte greu să scriu despre Ducu Darie la timpul trecut. Cum să scrii astfel despre un om, un artist la al cărui debut ai asistat tu, un coleg  care azi se apropie de 80 de ani? Oricât de nedrept mi se pare, uite că scriu...

În teatrul orădean mai suntem doar câțiva dintre cei care i-am fost alături la debut: Mircea Bradu, la acea oră directorul teatrului, de fapt cel care l-a convins pe Ducu să aleagă Oradea, Eugen Țugulea, actorul octogenar care a interpretat rolul principal din spectacolul controversat,  cu aluzii politice periculoase”Jolly Joker”, ..spectacol urmărit de cenzorii comuniști până la ... Galați, la Festival, scos rapid de pe afișe cu scandal și cu urmări neplăcute, cu pedepse pentru director și pentru subsemnata ca secretar literar... Și ar mai fi, aici la Oradea, actrița Mariana Neagu și actorii care mai sunt și azi în trupă   Daniel Vulcu, Petre Panait, Tiberiu Covaci, Emil Sauciuc, George Voinese, Ion Ruscuț...

Tânăr și entuziast, Ducu Darie a descins la Oradea în toamna anului 1983, ca proaspăt absolvent al IATC, clasa de regie a lui Dinu Cernescu, reputat regizor și profesor... însoțit de alți doi tineri: Maria Miu, scenografă și proaspăta lui soție și un alt debutant, Cristian Șofron, cunoscut deja din filmul Toate pânzele sus... Orașul le-a plăcut tuturor, Ducu începând prin a se plimba zilnic pe străzile orașului, necontenind să admire clădirile, dar începând să-i cunoască și să-i îndrăgească pe orădeni.

Venea, mai ales, ca fiul unuia dintre cei mai iubiți actori de teatru, film și TV Iurie Darie și al actriței Consuela Roșu, ambii de la Teatrul de Comedie din București. Recunosc, nu-i prea plăcea să-l prezentăm ca fiul lui Iurie Darie, dar noi îi spuneam, în glumă, că va sosi momentul să se spună: Uitați, Domnul este tatăl regizorului Alexandru Darie...

De numele lor, al celor doi, ca regizor și scenograf se leagă, în cei trei ani cât au lucrat la Oradea, câteva spectacole memorabile. Toate. Din piesa lui Mihai Săulescu, ” Săptămâna luminată”, a făcut un spectacol tulburător, încărcat de emoție, dovedind o rafinată cunoaștere a miturilor, adăugându-i o muzică stranie și un decor capabil să definească deopotrivă timpul străvechi, nedefinit, și cel modern, cu tot ce ține de prezent. ”Porțile” se numea spectacolul, bine primit la Festivalul de teatru scurt, ediția din 1984.

”Jolly Joker” a fost spectacolul de scandal al instituției, „scăpat” ca prin minune de ochii vigilenți ai comisiei ideologice a partidului din Oradea, dar trezind observații la Festivalul de la Galați, deoarece, da, spectacolul chiar dădea tare în regimul condus dictatorial de Ceaușescu. Desigur, totul era oarecum ascuns, mascat în metafore, hiperbole și, permanent în aluzii fine, dar pentru cine voia să audă, era limpede încotro bătea... Dincolo de povestea banală în fond, spectacolul aducea caricatural, satiric, lumea coruptă, ipocrită și perversă – consecință a unui regim dictatorial.

În 1987 un alt spectacol bulversa lumea teatrală: din sceciurile aluzive, dar oarecum cu adresă politică minor ale lui Tudor Popescu, prieten foarte bun și devotat al teatrului și al meu personal, Ducu a creat un spectacol excepțional. Eugen Țugulea îmi mărturisea azi că pentru el Ducu rămâne regizorul cel mai talentat , capabil ca nimeni altul să adâncească o idee dintr-un text dramatic și să dezvolte în imagine, cu o fantezie debordantă, ideile unei piese pe lângă care alții ar trece ușor. Un cunoscut cronicar dramtic, Doina Modola scris entuziastă, că ”întreaga montare, admirabil orchestrată, pe toate gamele umorului, de la comicul buf la șarja groasă, de la schiță la caricatură,... vizează intransigent dezafectarea resorturilor conștiinței, denunțând-o senin, alert”...

Fiind ”doctor în muzică” , cum spuneam noi, Ducu a alcătuit o muzică de spectacol excepțională, combinând arii din opere cu mici compoziții numai de el știute. Au strălucit în spectacol actorii Simona Constantinescu, Ion Mâinea, Toma Nicolae, Alla Tăutu, Petre Panait, dar presa a consemnat prestația de excepție a lui Daniel Vulcu.

Am lăsat la urmă memorabilul spectacol AMADEUS, al cărui premieră a avut loc în iunie 1986. A fost un pariu al fostului student al  regizorului Dinu Cernescu, al cărui spectacol cu piesa lui Peter Shaffer se juca la Teatrul ODEON cu Radu Beligan în rolul lui Salieri... Ei bine, spectacolul de la Oradea a fost PESTE cel din capitală. Au recunoscut specialiștii în ale teatrului. Maria Miu a creat un decor fantastic, în trompe- L*oeil, viu, colorat, atrăgător, costume de o frumusețe ce-ți tăiau respirația. Muzica, la care a contribuit și colaboratorul său, pianistul Gheorghe Haussman, a fost nu doar ilustrație a scenelor dramatice fin, atent gândite, ci de-a dreptul un element strict al spectacolului. Cristian Șofron a fost, nu a jucat un Mozart de neuitat: fragil, vulnerabil, feremecător. Ion Mâinea a fost un Salieri tulburător, rolul marcându-l pentru tot restul vieții. Blestemându-l pe Dumnezeu care nu pe el l-a ajutat, ci pe tinerelul care s-a dovedit genial față de meșterul-compozitor mediocru, Ion Mâinea a fost urmărit de rol, rupându-și piciorul în noaptea de după premieră... Incredibil, dar adevărat.

Rolul tinerei soții a lui Mozart i-a revenit Cristinei Șchiopu, una din vedetele noastre din acei ani. Excelent rol, gândit în cele mai mici detalii.

De altfel toți au fost foarte buni, spectacolul s-a jucat de 62 de ori. Orădenii veneau și de mai multe ori la spectacol. Ca un fapt divers, soțul meu l-a văzut de 12 ori. Nu te mai săturai să-l vezi... La București, în turneu, a fost bătaie la bilete. Se juca, imaginați-vă, chiar la Odeon. Eram în ”gura lupului”... dar toți cei prezenți în sală  au fost de părere că elevul Darie și-a învins maestrul.

Cronicile elogioase, amintirea acestui cu siguranță cel mai bun spectacol al teatrului din Oradea, după cele câteva semnate de Alex. Colpacci , continuă și azi să ne facă tuturor  o mare bucurie.

După plecarea din țară a Cristinei Șchiopu și a lui Cristian la București, cele două roluri importante, Mozart și Constanze, au fost preluate de actorii Doru Fârte și Oana Mereuță. Oana m-a sunat azi plângând în hohote...

Nu pot trece peste faptul că, fiind elevă, Anca Bradu se afla mai mereu prin preajma repetițiilor lui Ducu, molipsindu-se de microbul regiei... Azi, când scriu aceste rânduri, ea lucrează la Teatrul din Debrețin, împreună cu Maria Miu, scenografa care a semnat toate spectacolele lui Ducu de la Oradea și nu numai....

N-am cunoscut niciodată un regizor care să fi lucrat atât de bine, de cald, de prietenește, cu tact, cu iubire, ca Ducu Darie. Actorii îl adorau, pur și simplu. Exigent, dar plin de dragoste sinceră pentru scenă, crescut el însuși în teatru, Ducu știa cum să le ceară actorilor să creeze o scenă. Inteligent, briliant, plin de imaginație, cult, desăvârșit artist...

Cum să vorbim despre el la timpul trecut??? CUM???

Somn lin, dragul nostru, poate te duci să faci mari spectacole și prin lumea care, pentru noi, încă nu s-a deschis...

Mircea Morariu: Câteva cuvinte şi amintiri la despărţirea de Alexandru Darie

Nu mi-a fost niciodată la îndemână, omeneşte nu avea cum să-mi fie, să scriu despre dispariţia marilor artişti. Însă cred că niciodată nu mi-a fost mai greu decât acum când încerc să aştern pe ecranul computerului câteva cuvinte la moartea marelui Artist care a fost, rămâne regizorul Alexandru Darie.

Şi aceasta fiindcă începuturile mele în profesia de critic de teatru, formarea mea în domeniu sunt strict, intim legate de marea, imensa, copleşitoarea lui personalitate. Poate tocmai de aceea voi fi nevoit - şi îmi cer iertare pentru asta - să fac nepermis de mult referire la propria mea persoană.

Am ajuns în Oradea, ca proaspăt profesor de Limba şi literatura franceză, în toamna anului 1981. Cum nu aveam acolo, cel puţin pentru moment, nici prieteni, nici cunoştinţe, îmi petrecem multe seri la spectacolele Teatrului de Stat din localitate. Nu dovedisem însă nici în facultate, nici un an sau doi ani după aceea cine ştie ce aplecare pentru o eventuală comentare cu ambiţii de profesionist a spectacolelor de teatru. Refuzasem chiar categoric o propunere a profesoarei mele, Maria Vodă-Căpuşan, reputat specialist în Teatru, să fac o teză de licenţă despre Sartre. Îl preferasem pe Mallarmé. Câţiva ani însă teza mea de doctorat se va ocupa de efectul de spectacol.

Cu toate acestea, în 1984 am scris o primă cronică pe care am expediat-o pe adresa revistei Teatrul. Marea mea şansă a fost aceea ca manuscrisul a căzut în mâna marii profesioniste a domeniului Myra Iosif Fischmann. Care, fără să mă cunoască, şi-a asumat riscul şi responsabilitatea publicării.

În toamna anului 1983, directorul de atunci al Teatrului, dramaturgul Mircea Bradu, dăduse o mare lovitură. Reuşise să îi convingă să vină la Oradea pe proaspăt absolvenţii Alexandru Darie, Cristian Şofron şi Daniel Vulcu (acesta din urmă de la Şcoala de Teatru de la Târgu Mureş). I-a mai adus ori readus în Teatru pe scenografa Maria Miu şi pe regizorul Victor Ioan Frunză.

Întâmplarea a făcut ca Maria, Ducu şi Cristi să primească apartamente în imediata vecinătate a blocului în care locuiam eu însumi. Firesc, deci, ca la scurtă vreme după ce făcuserăm cunoştinţă, să devenim şi prieteni. Ne întâlneam aproape seară de seară, vorbeam despre orice şi despre toate, făceam politică, ascultam emisiunile Europei Libere, le comentam cu mare asiduitate, însă preocuparea esenţială pentru tuspatru era, desigur, teatrul.

La un moment dat, Ducu mi-a făcut o propunere neaşteptată. Lucra la o viitoare premieră cu un spectacol cu piesa lui Mihail Săulescu Săptămâna luminată, rebotezată preventiv, de teama cenzorilor, Porţile. M-a întrebat dacă nu vreau să asist la repetiţii. De fapt, gândul lui secret era să îl şcolească pe neştiutorul care eram în cum se naşte şi cum se face teatrul. A cerut în prealabil permisiunea actorilor din mica distribuţie şi aşa s-a întâmplat că am luat parte seară de seară la repetiţiile ce au avut loc în faza lor preliminară în sala festivă a Liceului „Gojdu”, iar apoi la Teatru.

S-a zămislit atunci o bijuterie de spectacol, o excepţională mostră de teatralitate, extrem de subversivă. La fel era şi spectacolul cu Apa, montat exact în acelaşi timp de Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand. Ambele au avut parte de o singură reprezentaţie, cea din cursul Săptămânii de Teatru Scurt. Au urmat denunţurile, scandalul, prudenţa, ameninţările, intimidările, interdicţiile, tăcerea. Plus suferinţa noastră.

În primăvara anului 1986 a venit experienţa magnifică a pregătirii marii împliniri cu Amadeus. Am avut şansa de a vedea cum se zămislesc, din creioanele-minune ale Mariei Miu, decorurie, iar, de la un moment dat încolo, Ducu a socotit că a venit momentul să asist iar la repetiţii. Superbe. Excepţionale. Fascinante prin implicarea, participarea artistică, emoţională a întregii distribuţii, prin felul în care regizorul lucra cu toţi actorii.

Am asistat, cred, la toate repetiţiile, am fost în sală la toate cele 18 reprezentaţii de la sediu, am însoţit spectacolul în turnee. Am făcut acelaşi lucru când  Ducu şi Maria, de data aceasta, din păcate, fără Cristi, plecat deja la Nottara, au încercat să pună în scenă Zece hohote de râs de Tudor Popescu. În ziua vizionării cu oamenii partidului, Ducu mi-a spus că ar fi bine să fiu în sală. S-ar putea să fie unica reprezentaţie, m-a avertizat el. De la Bucureşti venise, spre a nu rata evenimentul, regretatul critic literar Laurenţiu Ulici, mare împătimit de teatru, în sală se afla şi Cristi. Când s-a terminat spectacolul, Cristi mi-a spus scurt - Nu trece! Nu are cum! Şi nu a trecut. Ceea ce a văzut publicul câteva luni după aceea a fost o versiune amputată, doar pe jumătate super-vizată de regizor.

Au plecat imediat după aceea la Bucureşti, mai întâi la Teatrul de Comedie, mai apoi la Bulandra, şi Maria, şi Ducu. Nu înainte de a-mi fi spus gata, acum eşti pregătit. 

Ce pot să spun acum, la despărţirea definitivă de Ducu? Un mulţumesc îndoliat. Şi faptul că nu voi uita vreodată minunatele lecţii de teatru ce mi-au fost date de Alexandru Darie. 

Mircea Bradu: Umbra lui Ducu la Oradea

Spre deosebire de majoritatea teatrelor din țară, la Oradea stăpânul spectacolului era regizorul. Asta tocmai pentru că instituția avea o trupă de actori profesioniști de mare clasă. În ciuda faptului că era actor, Eugen Țugulea, Emanoil Enghel și ceilalți directori dinaintea mea s-au străduit să întrupeze această aspirație pe care eu doar am continuat-o.

Ar fi suficient să amintim doar trei dintre regizorii mari ai scenei românești care și-au marcat cariera cu spectacolele de la Oradea: Penciulescu, Moisescu, Dan Alexandrescu. Și plecând aceștia au venit în timp Colpaci, Savin, Darie, Frunză, ca să-i citez doar pe cei care au intrat definitiv în istoria teatrului românesc.

În același timp teatrul orădean era deschis colaborării cu alți regizori si scenografi de valoare și de aceea actorii veniți în acest capăt de țară erau siguri că „nu își îngroapă talentul” în perimetrul sechestrat de lojile și balcoanele de aur ale splendidei săli de spectacol. 

În acest context l-am adus pe Ducu Darie la Oradea și pe soția sa, scenografa Maria Miu. ( Eu nu-i voi putea despărți niciodată în ciuda divorțului lor oficial, între ei existând Serghei și anii din urmă când Maria a avut grijă de Ducu mai mult decât se poate crede.) Pe cei doi orice teatru din țară i-a fi dorit în serviciile lui. Și zic eu că a fost o performanță că au fost membrii colectivului orădean. Ducu fiind „născut în teatru”, a apreciat cu înțelepciune șansa ce i se oferea de noi și n-a pregetat să-și ofere la rândul său talentul, cu totul și cu totul de aur, cu care îl înzestrase Pronia Cerească.

Nu trebuie uitat că în acea perioadă era foarte greu să faci spectacole adevărate care să treacă de vizionările cumplite ale cenzurii care născuse și „autocenzura”, cea mai cruntă și penibilă ipostază a trădării adevărului. La Oradea n-a existat autocenzura, decât în limitele moralului și bunului simț curent, iar cu sora ei oficială și sabia ei neîndurătoare am dus lupte la sânge.

De aceea Ducu a mărturisit adesea că venind la Oradea „a intrat într-o formidabilă Familie Teatrală, unde m-am simțit extraordinar, puternic și apărat de colegii mei de acolo, fie că erau artiști sau tehnicieni, în egală măsură. Așa, datorită acestei atmosfere extraordinare am avut curajul să debutez cu spectacolul devastator „Jolly- Joker” de Tudor Popescu un text virulent pentru acele vremuri pe care l-am făcut și mai virulent, transformându-l într-un Gogol modern. Spectacolul a fost interzis de cenzură. Mi s-a interzis să mai lucrez”. Un alt spectacol, „Zece hohote de râs” pe afiș, a apărut pe scenă cu numai opt scenete, pentru că cenzura a castrat două dintre ele, cu o zi înaintea premierei.

Ducu avea un orgoliu de luptător pe frontul artistic. Era într-o continuă dispută cu el și cu acei mulții concurenți de pe scena mondială. Puțin știu că unul dintre cele mai mari spectacole ale teatrului orădean, „Amadeus” de Peter Schaffer, despre Mozart și despre relația dintre Artist și Putere, a fost ca o replică la succesul filmului celebru pe scenariul aceluiași autor, dar mai ales la spectacolul teatral de la București cu Beligan în rolul principal, montat de profesorul său de regie de la Universitatea de teatru și cinematografie, Cernescu.

Ducu  a vrut o replică mai dură la adresa societății și a imprimat-o deplin în „varianta” sa. Credința lui în colectivul orădean a fost atât de puternică încât a propus - aproape sinucigaș - montarea unui spectacol grandios, care a fost la acea oră considerat de critica de specialitate și de public printre cele mai importante din Europa.

Umbra lui Ducu a revenit ieri seară la Oradea, pentru a se alătura prestigiosului șir de mari regizori care au slujit trupa teatrului „Regina Maria” și sub patronajul cărora s-a sfințit încă o dată cel mai vestic templu al țării, închinat Thaliei.