Cazul "Contrapuncte": Securitatea şi Miliţia au investigat în anii ’80 apariţia la Oradea a unei publicaţii clandestine în limba maghiară (FOTO)

În plină epocă de "glorie" a cenzurii şi a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, într-o perioadă în care relaţiile dintre România şi Ungaria stăteau pe un butoi de pulbere, la Oradea un grup de intelectuali a îndrăznit, nici mai mult, nici mai puţin, decât să scoată o publicaţie clandestină, a "disidenţilor".

Aici apărea în 1982 Ellenpontok, o revistă dedicată minorităţii maghiare, dar în care erau difuzaţi inclusiv opozanţi români cunoscuţi, precum Paul Goma, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

Intelectuali în disidenţă

Dacă în primii ani de comunism împotriva regimului luptau partizani cu arma în mână, în deceniile din urmă inamicii acestuia au fost disidenţii, care foloseau arma cuvântului pentru a-i demasca abuzurile şi a le prezenta opiniei publice, fie în ţară, fie în afara graniţelor. Una dintre paginile cel mai puţin cunoscute ale disidenţei anticomuniste din România le-a scris un grup de intelectuali orădeni de etnie maghiară, într-un context şi el puţin ştiut.

Povestea Ellenpontok a început în 1980, când cenaclul literar Ady Endre ceruse oficial înfiinţarea la Oradea a unei reviste culturale în limba maghiară, în paralel cu cea tipărită în limbă română - Familia. Refuzul autorităţilor a fost categoric negativ, însă n-a putut opri lansarea în condiţii de clandestinitate a revistei Ellenpontok (Contrapuncte), creată după modelul unor reviste similare din Ungaria. Ideea i-a aparţinut unuia dintre membrii cenaclului, Ara-Kovács Attila (foto), care la începutul lunii februarie 1981 i-a convins pe directorul cenaclului, Tóth Antal Károly, profesor de biologie, şi pe soţia acestuia, Ilona.

Primul număr a fost realizat după un an, în februarie 1982, dar pentru a induce în eroare Securitatea pe copertă a fost trecută luna decembrie 1981. Până în noiembrie 1982 au fost relizate 9 numere, cu frecvenţă lunară, fondatorului Ara-Kovács şi cuplului Tóth alăturându-li-se ulterior şi clujeanul Szöcs Géza. Cei care şi-au asumat conducerea "redacţiei" au fost cei doi soţi din Oradea, dar "colegiul redacţional" nu s-a reunit niciodată, tocmai pentru ca la o eventuală anchetă să nu aibă informaţii de divulgat unul despre celălalt. Ca urmare, nu a avut loc niciodată vreo şedinţă editorială, legătura între redactori fiind realizată de "curierul" Ara-Kovács, care asigura distribuirea materialelor propuse spre publicare şi apoi, după tipărire, a revistei.

Scrisul ca rezistenţă

Subiectele abordate în Ellenpontok vizau în special situaţia minorităţii maghiare, drepturile revendicate de aceasta, viaţa Bisericii romano-catolice şi a celei reformate, însă au fost publicate şi texte ale unor intelectuali români despre drepturile omului în regimul comunist. Teme predilecte erau uniformizarea societăţii şi temerea maghiarilor privind pierderea propriei identităţi. Cantitativ, revista era consistentă, cele 9 numere având de la 30 la peste 50 de pagini, articolele conţinând şi documente şi numeroase apeluri.

Numărul inaugural a găzduit, de pildă, un protest semnat de Károly Király, fost prim-secretar PCR (un fel de prefect, dar atotputernic) adresat prim-ministrului Ilie Verdeţ, în care acuza tentativele de uniformizare etnică a ţării, iar următorul o scrisoare anonimă a unor scriitori maghiari către intelectualitatea românească, despre nevoia înţelegerii reciproce.

"Am fost filaţi"

Actualul europarlamentar orădean Tőkés László, la acea vreme pastor reformat în Dej, a publicat şi el un text în nr. 4. După 35 de ani, Tőkés a declarat BIHOREANULUI că îşi aminteşte cu mândrie că "revista a contribuit la demolarea acelui "zid al tăcerii" care proteja regimul lui Ceauşescu, urmată de căderea dictaturii comuniste".

Cum şi-a început colaborarea cu Ellenpontok? În toamna lui 1982 a fost contactat de poetul clujean Szőcs Géza (foto), ca să facă o scurtă prezentare a situaţiei Bisericii reformate din Ardeal. "Dumnealui, fiind deja în vizorul Securităţii, m-a căutat în taină la Dej. Întâlnirea noastră a fost filată, după acest moment a început şi urmărirea mea de către poliţia politică", spune Tőkés, convins că prietenia înfiripată cu editorii revistei au dus la caterisirea lui în 1984.

"Întreaga mea familie şi fraţii mei au fost hărţuiţi pentru acea colaborare, iar eu am fost caterisit. Doar la protestele şi insistenţele din exterior am fost repus în drepturi în 1986, când am fost plasat la «îndepărtata şi izolata» Timişoara. Ce a urmat se cunoaşte", s-a confesat fostul pastor.

Ne omoară!

Ellenpontok a găzduit, în nr. 7, şi câteva comentarii ale românilor fugiţi în Occident despre situaţia din ţară, transmise de Radio Europa Liberă. De asemenea, revista avea şi texte politice, despre relaţia dintre János Kádár (şeful statului ungar) şi Wojciech Jaruzelski (prim-ministrul Poloniei).

Disidenţii români erau şi ei publicaţi, de pildă Paul Goma, cu o parte a Jurnalului său de iarnă 1977 şi o scrisoare adresată scriitorului ceh Pavel Kohout, ambele traduse din franceză. În scrisoare, Goma face o comparaţie între situaţia Cehoslovaciei, "subjugată de ruşi", şi cea a României, mult mai grea în opinia sa. "Pe noi, românii, ne-au subjugat tot români, iar dominaţia aceasta este mult mai dureroasă şi mai eficientă. Avem aceleaşi minciuni, peste tot vedem sărăcie, haos economic, demagogie, teroare... Cuvântul, peniţa, conştiinţa i-a deranjat pe cei care, în numele nostru, ne înrobesc, ne încătuşează şi ne trimit în închisori. Ne omoară!", scria Goma.

Memoriu pentru drepturi

În august 1982, redactorii hotărau ca prin revistă să trimită Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, programată la Madrid, un memoriu privind îngrădirea drepturilor minorităţii maghiare în România, publicat în nr. 8 şi redactat în 10 puncte, formulate cu ajutorul unui avocat. Se spunea atunci că regimul comunist era cea mai mare ameninţare pentru maghiarii din Transilvania din câte existaseră vreodată şi că supravieţuirea lor devenea dificilă.

Astfel, se arăta că aceştia îşi doreau menţinerea legăturilor neştirbite cu Ungaria, era cerută autonomia culturală, oprirea "modificării artificiale" a compoziţiei etnice a oraşelor din Ardeal, oficializarea limbii maghiare în instituţiile publice alături de română, precum şi şanse egale cu ale etnicilor români. În final se cerea înfiinţarea unui Comitet Internaţional care să investigheze situaţia etnicilor maghiari şi care să solicite măsuri de îmbunătăţire a acesteia.

Memoriul a fost primul de acest fel din România, fiind tradus în mai multe limbi, iar în noiembrie şi decembrie 1982 a fost citit de mai multe ori la Radio Europa Liberă.

Tipărite pe ascuns

Într-un interviu, Tóth Károly precizează că primele 7 numere erau "tipărite" cu o maşină de scris adusă ilegal din Ungaria, deci neînregistrată la Miliţie, în subsolul unei grădiniţe din centrul Oradiei, noaptea, la lumina unei lămpi pe gaz, iar ultimele două au fost copiate în subsolul locuinţei sale pe hârtie stencil, cu un multiplicator Ramka. După tipărire, paginile erau întinse la uscat şi apoi ascunse sub stive de hârtie nefolosită, iar dimineaţa toate ustensilele erau vârâte sub mobilă.

În ciuda calităţii tipografice slabe, revista circula bine. Tot clandestin, însă, fiind distribuită în Transilvania din mână în mână, pornind de la Ara-Kovács Attila şi Szöcs Géza. Nu se ştie câte exemplare originale au fost păstrate până în prezent, dar în 2000 articolele au fost adunate într-un volum, netradus în limba română. Conţinutul acestuia - deci toate textele publicate în Ellenpontok - este disponibil online.

Securitatea în acţiune

La sfârşitul verii 1982 problema a atras atenţia Securităţii. Conform documentelor aflate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), pe 1 septembrie 1982, şeful Direcţiei 1 de Securitate din Bucureşti, generalul Aron Bordea, anunţa Securitatea Bihor cu privire la apariţia revistei, despre care aflase dintr-o emisiune difuzată la Radio Europa Liberă pe data de 25 august. Ellenpontok era descrisă ca având "conţinut naţionalist-iredentist", iar cazul căpăta un "caracter deosebit de grav", urmând a se acţiona pentru "verificarea şi contracararea oricăror acţiuni" legate de apariţia revistei "ilegale".

Informaţiile s-au adunat rapid. Câteva zile mai târziu, şeful Securităţii locale, colonelul Traian Sima, raporta la Bucureşti că intrase în posesia unor fotocopii ale primelor două numere prin intermediul unui colaborator, numit Bărdac Ioan. Tóth Károly era filat din anul 1980, într-un dosar intitulat "Bastionul" în cadrul căruia Securitatea îşi propusese să supravegheze întreaga activitate a cenaclului "Ady Endre", dar şi să-l înlocuiască pe Toth de la conducere, "cu persoane corespunzătoare d.p.d. vedere politic". Disidentul susţine că securiştii i-ar fi plantat microfoane în casă, iar colaborator al poliţiei politice în acest caz era un avocat maghiar din Oradea cu care era în relaţii bune şi în locuinţa căruia fuseseră ascunse toate "materialele compromiţătoare" referitoare la revistă. Ironia a făcut, deci, ca tocmai omul cel mai de încredere al grupului clandestin să fie şi omul de încredere al Securităţii...

De la urmăriri...

Membrii echipei Ellenpontok au ajuns urmăriţi permanent, atât cei din Oradea, cât şi cei din Cluj, după cum reiese din actele aflate la CNSAS. Securitatea avea informatori în cercurile cele mai apropiate acestora, vizitele făcute şi primite de ei erau analizate, iar convorbirile telefonice le erau înregistrate. În general, s-a încercat izolarea lor, prin "crearea de suspiciuni între aceştia", sau chiar grăbirea obţinerii actelor pentru stabilirea definitivă în Ungaria, dar şi denigrarea activităţii lor.

Din cauza presiunilor, editarea Ellenpontok în Oradea a încetat pe 29 octombrie, iar activitatea cercului Ady Endre a fost oprită pe 7 noiembrie 1982. Membrii grupului se temeau de arestări. Lucrurile s-au precipitat în momentul în care unul din colaboratori, Keszthelyi András, a fost ridicat de Securitate de pe stradă, în Cluj, având la el vreo 20 de exemplare ale revistei.

În grădiniţa sub care echipa tipărea revista începuseră, subit, lucrări de reparaţii capitale, aşa că redactorii au decis să tipărească numărul 9 în Ungaria şi au renunţat să mai scoată numărul 10. Între timp, colaboratorii mai mărunţi evitau să vorbească sau renunţau la legăturile cu nucleul revistei. În final, la o zi după decizia de a nu mai edita publicaţia, instrumentele de tipărit din Oradea au fost dezmembrate, iar literele de plumb au fost aruncate în Criş.

... la percheziţii

La scurt timp, locuinţele redactorilor orădeni au fost percheziţionate, printr-un ordin al Securităţii locale. Din casa lui Tóth Károly au fost confiscate materiale tipărite despre istoria Ungariei şi activitatea cenaclului Ady. Numărul persoanelor audiate a urcat în Bihor la 9, între care profesori şi preotul reformat Molnár János din Tămaşda, toţi având legături cu redactorii.

O ultimă tentativă de a continua scoaterea revistei a avut-o Ara-Kovács la începutul lunii martie 1983, dar Tóth s-a opus, susţinând că pentru prezentarea situaţiei maghiarilor din Ardeal ar fi fost nevoie de o reţea de "corespondenţi", ceea ce era imposibil într-o activitate clandestină.

Cazul a fost declarat închis în primăvara lui 1983. Tóth Károly îşi aminteşte că "pe 17 mai au fost chemaţi la Securitatea Oradea toţi cei implicaţi. Ne-au comunicat că generosul stat român ne-a iertat, dar dacă mai încălcăm legea vor relua dosarul pus la naftalină". Tot ce li s-a cerut membrilor "redacţiei" a fost să scrie câte un angajament cum că nu vor recidiva, ulterior fiind puşi sub supraveghere, până la plecarea - mai precis expulzarea - din ţară.

Ara-Kovács i-a înfruntat pe securiştii care-i cereau să "aprecieze" măsura de izgonire ca pe "un act de clemenţă din partea statului român": "S-a situat pe o poziţie sfidătoare, dând de înţeles că nu renunţă la ideile şi concepţiile sale duşmănoase".

Împrăştiaţi

În prezent, Tóth Károly şi soţia Ilona Antal (foto) trăiesc ca pensionari în Suedia, după un periplu început în Ungaria şi continuat în Canada. "Nu ne-am simţit toleraţi. A trebuit să părăsim România. Desigur, avusesem posibilitatea de a emigra direct în Occident, însă am considerat că Ungaria comunistă putea totuşi deveni a doua noastră casă", avea să declare acesta ulterior, într-un scurt istoric al revistei publicat în limba maghiară.

Stabilit la Budapesta, Ara-Kovács Attila a fost declarat indezirabil în România pentru 5 ani, iar după 1989 a intrat în politică, susţinând stânga liberală din Ungaria, în prezent fiind directorul Centrului de Analiză şi Studii de Politică Externă Republikon şi analist politic.

Szöcs Géza a plecat în Ungaria în 1986, dar a revenit în 1989, ulterior intrând şi el în politică, în UDMR. În 2010 a intrat în FIDESZ, partidul lui Viktor Orbán, care l-a numit ministru secretar de stat pentru cultură, dar în prezent locuieşte în Bistriţa.

La câţiva ani după cazul Ellenpontok, la Cluj avea să apară o altă revistă clandestină maghiară, Kiáltó Szó (Cuvânt strigător), asemănătoare celei de la Oradea, tipărită însă în doar două numere. Semn că, deşi autorităţile comuniste încercau să închidă gura celor care li se împotriveau, libertatea de expresie, activităţile culturale necenzurate şi afirmarea, chiar şi ilegală, a identităţii maghiare n-au putut fi total "amuţite"...

DIVERGENŢE VECHI
România - Ungaria, eterna poveste

Relaţiile politice româno-ungare au început să se strice după moartea lui Stalin, în 1953, dar legăturile dintre comuniştii din fruntea celor două state, János Kádár şi Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost în mod constant foarte bune. În anii ´70, însă, Budapesta a început să se folosească de maghiarimea din ţările vecine ca "punte de legătură" în relaţiile diplomatice, cerând respectarea unor drepturi ale acesteia, fără a primi răspuns din partea conducerii României, unde uniformizarea populaţiei era politică de stat.

Aşa se face că, după întâlnirile bilaterale de la Debrecen şi Oradea din 1977, între Kádár şi Ceauşescu s-a ridicat un "zid" al neîncrederii. "Războiul rece" româno-ungar se manifesta mai ales prin scrieri istorice despre Transilvania: în timp ce autorii români vorbeau despre lipsa drepturilor românilor din Ardeal în epoca modernă, ungurii făceau referire la rolul istoric al provinciei în Regatul Ungariei. Solidaritatea între "statele vecine şi prietene" devenise inexistentă, iar "naţionalităţile conlocuitoare" din România limitate în drepturi, ca de altfel şi majoritatea românească.