Destine în cifre: foştii deportaţi cer despăgubiri de sute de mii de euro!

BIHOREANUL a prezentat săptămâna trecută povestea primilor trei foşti deţinuţi politici care au câştigat dreptul de a primi despăgubiri pentru suferinţele fizice şi umilinţele la care au fost supuşi. Tribunalul Bihor a obligat statul să le achite lui Vasile Rus şi Nistor Mărcuş câte 100.000 euro, iar lui Ioan Filip 90.000 euro pentru faptul că, în 1947, pe când erau liceeni, au fost arestaţi şi condamnaţi pentru apartenenţă la o organizaţie anticomunistă.

Cei trei nu sunt, însă, singurii care s-au decis să invoce Legea 221/2009, ce prevede că orice persoană care a suferit condamnări politice sau măsuri administrative cu caracter politic, precum trimiterea la muncă silnică, deportarea ori strămutarea, poate solicita o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Foştilor deţinuţi le urmează alţi trei bihoreni care au fost deportaţi în lagăre de muncă forţată, chiar dacă pe vremea când statul îi considera "elemente duşmănoase" nu erau decât nişte copii nevinovaţi...

Stârpiţi de mici

Printre multele trăsături comune ale celor două regimuri totalitare care au însângerat secolul trecut s-au numărat şi lagărele de muncă, înfiinţate pentru exterminarea sau "domesticirea" duşmanilor politici. Chiar dacă unii voiau să scape rapid de indezirabili, iar ceilalţi i-au chinuit timp mai îndelungat, atât naziştii cât şi comuniştii n-au ezitat să-i deporteze până şi pe copiii celor pe care îi considera primejdioşi pentru regim.

O asemenea soartă au cunoscut trei bihoreni care au deschis luna trecută, la Tribunal, procese prin care cer statului să compenseze suferinţele îndurate încă din pruncie. La vârste la care nici nu se despărţiseră de jucării, Eles Istvan, Tirbe Magdalena şi Emeric Gondor au fost trimişi, cu familiile, în Bărăgan, la muncă silnică, pentru perioade cuprinse între 7 şi 12 ani.

Cel mai emblematic caz îi are ca protagonişti pe membrii familiei Gondor. În august 1949, Emeric avea doar 5 ani când, împreună cu tatăl, mama şi fratele de numai 9 luni, a fost ridicat din casă, în puterea nopţii, de un grup condus de şeful Securităţii din Salonta, Solyom Istvan, pus într-un vagon pentru vite pardosit cu bălegar şi expediat în Dobrogea. Asta doar pentru că tatăl său, proprietar a 50 de hectare şi a 2.000 de oi, deci chiabur, a refuzat după seceriş să-şi predea recolta...

Pruncie în lagăr

Ajuns la 66 de ani, Emeric Gondor îşi aminteşte zbuciumata istorie personală ca şi cum s-ar fi întâmplat mai ieri, semn că rănile căpătate nu s-au închis. "După 15 zile de mers cu trenul, am ajuns în colonia Dropia din judeţul Constanţa. Am locuit într-o baracă fără geamuri, nu aveam niciun ban, doar hainele de pe noi, iar singura sursă de venituri era munca necalificată a părinţilor".

Mama fusese repartizată la o fermă, iar tatăl la o carieră de piatră şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nu putea îndeplini normele totdeauna, iar atunci întreaga familie rămânea fără mâncare. "De la 8 ani am început şi eu să ies la muncă. Nu conta că eram bolnavi, eram trataţi ca sclavii. Am văzut la carieră cum mureau oamenii, îngropaţi de vii sub valuri de pământ, fără să-i pese nimănui. Zilnic se petrecea câte o nenorocire", povesteşte Emeric, marcat că singurele activităţi pe care şi le aminteşte sunt mereu aceleaşi: munca animalică şi încercarea, la fel de animalică, de a găsi ceva de mâncare. "Ceea ce era cu neputinţă, căci nu aveam voie să ieşim din colonie"...

Cât de amarnică i-a fost viaţa, bărbatul rezumă într-un alt crâmpei de poveste: "În 1951, mama a născut o fetiţă, căreia i-au dat numele Elisabeta, dar după numai doi ani sora mea a murit din cauza subnutriţiei şi a lipsei de medicamente. Abia ne-au dat voie s-o înmormântăm la Medgidia, unde am dus-o pe o sanie, supravegheaţi de un miliţian".

De la Moghioroş la Ceauşescu

Singura rază de speranţă pe care Emeric şi-o aminteşte din deportare datează din 1955, dar şi aceea a fost umbrită. "Câtorva rudenii din Salonta li s-a permis să ne viziteze şi aşa am aflat că ni s-a luat totul, iar în casa noastră locuiau chiriaşi", spune bărbatul. În 1960, capul familiei a încercat să înduplece autorităţile, trimiţând un memoriu prin care îl ruga pe demnitarul comunist Alexandru Moghioroş (foto), originar din Salonta, să fie lăsaţi acasă. N-a primit răspuns, dar peste un an, în 1961, după 12 ani de domiciliu obligatoriu, au fost eliberaţi. Ironie a sorţii, strada lor se numea acum strada Deportaţilor, dar în amintirea evreilor strămutaţi de hortişti...

"Casa ne-am găsit-o ocupată de chiriaşi, "elita" societăţii de atunci. Tata ne-a dus la Judecătoria Salonta, să vedem ce a rămas din averea noastră. Judecătoria era mobilată cu dulapurile, mesele şi scaunele noastre". Timp de un an, familia Gondor a locuit în grajdul fostei sale case, până când un miliţian, pe nume Fazekas, a poruncit, din pură răutate, demolarea acestuia. Abia după 17 ani aveau să-şi recapete proprietatea, culmea, după o audienţă nebunească la Ceauşescu.

"Tata nu mai trăia, murise după 4 ani de la eliberare. Eu, împreună cu fratele meu, m-am urcat pe o motocicletă şi am mers la Bucureşti. La Comitetul Central, unde am trimis în prealabil un memoriu, povestea noastră era deja cunoscută. Când am urcat la Ceauşescu, nici nu s-a mai uitat la hârtii, ci numai a spus: "Voi sunteţi din ăia, canalizaţi. Mergeţi acasă şi până ajungeţi vă primiţi casa", povesteşte Emeric. Iar Ceauşescu s-a ţinut de cuvânt.

Revendicare record

Pentru a-şi face un rost, Emeric a absolvit o şcoală de maiştri agricoli, iar în anii 80 a devenit instructor la Liceul Agricol din Salonta. De Miliţie şi Securitate însă tot n-a scăpat. "Fiindcă aveam rude în Ungaria, de la care mai primeam cafea, Miliţia îmi făcea percheziţie trimestrial, pentru a-mi confisca pachetele", spune bărbatul. Cât despre Securitate, a mai păţit-o o dată, înainte de căderea lui Ceauşescu. "În 18 decembrie 1989, când am aflat despre Timişoara, mi-a umblat gura în cancelarie că Ceauşescu n-o să apuce Crăciunul. Am fost arestat, dus la Securitate la Oradea şi bătut bine timp de două zile. Pe 20 mi-au dat drumul, spunându-mi să-mi bag minţile în cap".

Nici după 1990, când s-a dat o lege care echivala un an de închisoare sau de deportare cu un an şi jumătate vechime în muncă, nu i s-a făcut dreptate. "Mi-am făcut dosar de pensionare, dar la Pensii era şef unul Nuţu, din Mădăras, care mi-a aruncat hârtiile pe jos şi mi-a zis că atât cât va fi el acolo n-o să-mi aprobe dosarul". Aşa că pensionarea i-a venit abia în 1999, fără să i se ia în calcul vechimea din deportare, ci doar cei 42 de ani de vechime efectivă în muncă.

"Am depus actele şi pentru pământul familiei, dar primarul Torok Tibor îşi bate joc de mine de ani de zile. Când mă vede pe coridorul Primăriei se preface mereu mirat: "Nu vi s-a rezolvat problema nici acum?"", povesteşte Emeric care, sătul să mai fie batjocorit, a profitat de legea dată anul trecut, acţionând statul în judecată şi cerând o compensaţie însemnată: 700.000 euro daune morale, plus încă 892.675 lei despăgubire pentru averea confiscată a familiei. Cea mai mare sumă pretinsă de foştii deţinuţi sau deportaţi politici din Bihor!

Cu economie

Avocatul Mircea Ursuţa (foto), cel care îl reprezintă atât pe Gondor, cât şi pe ceilalţi doi foşti deportaţi, Eles Istvan şi Tribe Magdalena, e convins că aceştia vor câştiga procesele, dar sceptic că îşi vor primi drepturile. "Nu am niciun dubiu că vor câştiga procesele, la câte probe au şi la ce suferinţe au adunat, dar cred că statul va tergiversa la nesfârşit executarea sentinţelor", spune avocatul.

Temerea sa are, de trei săptămâni, un temei în plus, căci Guvernul a anunţat deja că intenţionează să limiteze la 10.000 euro cuantumul daunelor pentru victimele comunismului care câştigă procese în baza Legii 221/2009. Adică tot cam cât câştigă într-o lună sau cel mult două un nomenclaturist de tip nou, un director de agenţie sau de oficiu guvernamental. Care, dincolo de discutabilele competenţe profesionale, n-a suferit niciodată ci, din contră, poate îi face pe alţii să sufere. Chiar şi pe foştii deţinuţi politici, care văd cum odraslele vechilor comunişti au ajuns să-i conducă şi pe ei, şi pe nepoţii lor...

REZISTENŢA ÎN BIHOR
Judeţ răsculat

Potrivit cercetărilor lui Aurel Brazdă, preşedintele Asociaţiei Deportaţilor, dar şi ale istoricilor profesionişti, lichidarea rezistenţei anticomuniste a început în Bihor în 48, cu arestarea a 58 de intelectuali din grupul lui Aurel Şandru, profesor la Liceul Industrial Oradea. Ulterior au fost arestaţi 48 de membri ai organizaţiei Rezistenţa Naţională, conduse de Militaru Constantin. A urmat grupul Frăţiilor de Cruce iniţiat de Brînda Gheorghe, elev la Şcoala Normală de Băieţi din Oradea, şi care cuprindea 16 liceeni. O altă organizaţie decapitată a fost România Independentă, condusă de Bădiceanu Nistor şi alcătuită din 22 de tineri de la liceele Alexandru Roman, Emanuil Gojdu şi Liceul Industrial de Băieţi.

Securitatea şi Miliţia au pus mâna şi pe mai mult de 120 de membri ai organizaţiei Gărzile Albe, conduse de Furtos Vasile. La finele anului 1949 au fost prinşi şi partizanii din organizaţia G4, înfiinţată la Oradea de notarul Dumitru Oprea, care număra peste 80 de membri. Separat de grupurile organizate, din satele de pe valea Crişului Negru au fost ucişi 31 de ţărani care s-au opus predării recoltelor, peste 300 fiind arestaţi şi alte sute de familii fiind deportate în Bărăgan. Cele mai multe victime s-au înregistrat în Ucuriş, Girişu Negru, Belfir, Batăr, Tăut, Bicaciu, Mărţihaz, Biharia, Diosig, Satu-Barbă (lângă Marghita), Şuiug, Viişoara şi Cociuba Mare.