Socotite până atunci biserici-surori datorită strădaniei comune de a păstra unitatea naÅ£ională, destinele Bisericii Ortodoxe ÅŸi Bisericii Unite au fost violent despărÅ£ite de regimul comunist. În scurt timp, ierarhii ortodocÅŸi trecuÅ£i sub oblăduirea Moscovei i-au acuzat pe greco-catolici că sunt în subordinea Papei de la Roma, ÅŸi au cerut unificarea celor două culte sub conducerea "Patriarhului roÅŸu" Iustinian Marina.

DeÅŸi scoÅŸi în afara legii, cei mai mulÅ£i prelaÅ£i greco-catolici au refuzat pactul cu diavolul, fiind întemniÅ£aÅ£i. AlÅ£ii, decât să "revină" la ortodoxie, s-au declarat atei, fapt ce le-a atras mustrări cinice din partea Securităţii. "De ce faci doi paÅŸi când noi îÅ£i cerem să faci doar unul?", îi dojeneau securiÅŸtii pe uniÅ£ii ce se pretindeau "fără religie", miraÅ£i că un regim ateu îi forÅ£a să devină membrii unui alt cult. AÅŸa a început calvarul ÅŸi martiriul a 12 episcopi ÅŸi a mii de preoÅ£i urmăriÅ£i până la moarte pentru credinţă, dar ÅŸi lupta pentru supravieÅ£uirea în clandestinitate a Bisericii Unite.

În premieră, chiar ÅŸi înaintea istoricilor greco-catolici, BIHOREANUL a reconstituit în baza mărturiilor ÅŸi a documentelor Securităţii felul în care s-a organizat Eparhia Oradiei în ilegalitate, scoÅ£ând la lumină cele mai reprezentative personaje ÅŸi faptele episcopilor ÅŸi preoÅ£ilor fruntaÅŸi.

ProscriÅŸi

Nori negri s-au aÅŸternut după ce, în 1947, comuniÅŸtii au falsificat alegerile. Între victimele lor aveau să se afle sute de mii de deÅ£inuÅ£i politici, dar ÅŸi mii de prizonieri de conÅŸtiinţă, între care prelaÅ£ii greco-catolici au fost grosul. "Păcatul" lor capital era că într-o Å£ară izolată Biserica Unită ar fi rămas singura legată, prin Vatican, de Europa.

Strângerea laÅ£ului s-a făcut cu iuÅ£eală. În vara lui 1948 a fost denunÅ£at Concordatul cu Vaticanul, act în urma căruia Biserica Română Unită (BRU) fusese recunoscută ca Biserică NaÅ£ională, la egalitate cu cea Ortodoxă. Pe 1 octombrie, împreună cu Biserica Ortodoxă Română (BOR), autorităţile au organizat la Cluj aÅŸa-zisul Congres de unificare a celor două culte, unde 36 de protopopi au fost forÅ£aÅ£i să "hotărască" revenirea la ortodoxie. Apoi, pe 2 decembrie, a apărut Decretul 358, de suprimare a BRU, averea acesteia fiind confiscată ÅŸi împărÅ£ită între stat ÅŸi BOR.

Ca mieii la tăiere

DeÅŸi ÅŸtiau că tăvălugul roÅŸu avea să-i copleÅŸească, prelaÅ£ii ÅŸi-au primit soarta fără a încerca să dea bir cu fugiÅ£ii. Documentele ÅŸi supravieÅ£uitorii atestă că episcopii uniÅ£i s-au rezumat în 1947 ÅŸi 1948 să se întâlnească în ÅŸase conferinÅ£e (organizate toate la Oradea), încheiate prin înălÅ£area de rugi ÅŸi îndemnul de a transmite credincioÅŸilor să nu accepte revenirea.

În octombrie '48, episcopii titulari au fost arestaÅ£i, "ca să nu agite masele": Vasile Aftenie (vicarul BucureÅŸtilor ÅŸi vechiului Regat), Valeriu Traian FrenÅ£iu (episcopul Oradiei), Iuliu Hossu (Cluj), Alexandru Rusu (MaramureÅŸ), Ioan Bălan (Banat), Ioan Suciu (episcop auxiliar al Oradiei, administrator apostolic al Arhidiecezei Alba Iulia-FăgăraÅŸ). Cu timpul, aveau să li se adauge ÅŸi succesorii precum Iuliu HirÅ£ea (Oradea), Alexandru Todea (Alba Iulia) ÅŸi alÅ£ii. MulÅ£i au sfârÅŸit fie în închisoarea Sighet, fie în mănăstirile ortodoxe unde au fost deÅ£inuÅ£i, cu "domicilii obligatorii", până în ultimii ani ai comunismului.

Se caută episcop

După decapitarea BRU, NunÅ£iatura (Ambasada Vaticanului) din BucureÅŸti a trimis scrisori în Å£ară, consultând preoÅ£ii pentru a stabili cine să fie puÅŸi episcopi în locul celor arestaÅ£i. NunÅ£iu era americanul Gerard O'Hara, care avea să fie expulzat din Å£ară în 1950, dar care deja consacrase alÅ£i episcopi. El i-a uns pe Ioan Ploscaru (pentru Banat), Ioan Dragomir (MaramureÅŸ), Ioan Chertes (Cluj) ÅŸi Iuliu HirÅ£ea (Oradea), pe acesta din urmă la 28 iulie 1949, în reÅŸedinÅ£a NunÅ£iaturii, într-un ceremonial secret.

Pe atunci, Eparhia Oradea se întindea din Carei (judeÅ£ul Satu Mare) ÅŸi Åžimleul Silvaniei (Sălaj), prin Săcueni, Oradea, Salonta, BeiuÅŸ, pe văile Barcăului, CriÅŸului Negru ÅŸi Bistrei până la Beliu (Arad), având 200.000 de credincioÅŸi ÅŸi peste 250 de preoÅ£i.

Născut în Vintere (Holod), HirÅ£ea refuzase iniÅ£ial funcÅ£ia de episcop, pentru care îl recomandase FrenÅ£iu. Director al Academiei Greco-Catolice, avea doar 35 de ani. Mai fusese arestat în '48, sub bănuiala că era urmaÅŸul lui FrenÅ£iu, dar culmea e că a aflat de numire abia la eliberare, în primăvara lui '49. În final, a primit funcÅ£ia deoarece celălalt propus, Coriolan Tămâian, a refuzat-o. Nu de alta, dar ÅŸi el era urmărit ÅŸi avea să intre curând la închisoare...

25 de ani de temniţă

După consacrare, Iuliu HirÅ£ea (foto) a început reorganizarea Eparhiei în condiÅ£iile ilegalismului, ceea ce a presupus destule acÅ£iuni parcă desprinse din filme cu spioni. Prioritară a fost menÅ£inerea legăturii cu preoÅ£ii ÅŸi încurajarea lor astfel încât să nu cedeze ispitelor de "revenire", dar ÅŸi acordarea de sprijin material, fiindcă "nereveniÅ£ii" erau daÅ£i afară din servicii. HirÅ£ea a făcut recensământul preoÅ£ilor ÅŸi credincioÅŸilor rămaÅŸi fideli, după care a călătorit prin eparhie pentru a-i Å£ine uniÅ£i ÅŸi a-i îmbărbăta.

După trei ani ÅŸi jumătate, în 1953, Securitatea l-a "demascat" ca element subversiv, HirÅ£ea fiind condamnat la 25 ani de închisoare pentru înaltă trădare în favoarea Vaticanului. Avocatul îi propusese să spună că "a acÅ£ionat din ură confesională", ca să scape mai uÅŸor, dar a refuzat. "Nu puteam invoca ura ca temei al faptelor mele", avea să se confeseze episcopul în 1964, la finele celor 13 ani petrecuÅ£i în închisorile Târgu-Ocna, Jilava, PiteÅŸti, Dej ÅŸi Gherla.

Îl aveau, dar nu ÅŸtiau

Ciudat e că, deÅŸi l-au închis, comuniÅŸtii nu ÅŸtiau că HirÅ£ea era episcop. O dovedesc atât documentele de la Consiliul NaÅ£ional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) - BIHOREANUL fiind primul care a intrat în posesia actelor aÅŸa-numitei Probleme a IV-a (greco-catolicii) din cadrul Securităţii - dar ÅŸi mărturia ultimului preot unit rezistent ("nerevenit").

"HirÅ£ea era un om de o bunătate remarcabilă", spune părintele Ioan Erdeli (foto), ajuns azi la 90 de ani. "Nici preoÅ£ii nu ÅŸtiau toÅ£i că el era episcop, ci doar cei apropiaÅ£i. Cu cât i-ar fi ÅŸtiut rangul mai mulÅ£i, cu atât risca să fie descoperit". Nonagenarul povesteÅŸte că tânărul episcop îÅŸi îndeplinea îndatoririle făcând liturghii secrete în case particulare. "Oficia "la dulăpior", cum ziceam noi. Punea patrafirul peste costumul civil, iar pe uÅŸiÅ£a vitrinelor aÅŸeza ostiile (n.r. - azima), aÅŸa încât totul să poată fi ascuns iute dacă venea cineva. Administra Sfintele Taine - Botezul, Mirul, Mărturisirea, Cuminecarea, Maslul, Căsătoria, Hirotonirea - ÅŸi îi vizita pe bolnavi acasă ori pe patul de spital".

Diplomaţia crucii

Părintele Erdeli spune că după eliberare episcopul ÅŸi-a reluat funcÅ£ia, chiar dacă ocupaÅ£ia sa "civilă" era de contabil la Vinalcool. Împreună cu supravieÅ£uitorii Sighetului, izolaÅ£i la mănăstirile ortodoxe Curtea de ArgeÅŸ ÅŸi CăldăruÅŸani, dar ÅŸi cu alÅ£i confraÅ£i unÅŸi de NunÅ£iul O'Hara, HirÅ£ea a semnat 50 de memorii (din care patru individual) către Ministerul Cultelor, Comitetul Central PCR ÅŸi Nicolae CeauÅŸescu, cerând relegalizarea. "Declarăm solemn că Biserica Unită nu s-a făcut vinovată niciodată de fapte dăunătoare neamului, ţării sau ordinii publice. Istoria Bisericii noastre e un monument de mândrie pentru poporul român, de aceea nu putem pricepe acest puhoi de ură prin care se doreÅŸte desfiinÅ£area sa", arăta HirÅ£ea într-unul din memorii.

Cel mai interesant act al său a fost apropierea de ierarhii BOR pentru a obÅ£ine bunăvoinÅ£a lor aÅŸa încât aceÅŸtia să nu se opună reînfiinţării BRU. Astfel, în 1970, HirÅ£ea s-a întâlnit cu episcopul ortodox Nicolae Mladin de la Sibiu, de la care a obÅ£inut făgăduinÅ£a ca "atunci când guvernul va socoti că a venit momentul să redea libertatea Bisericii Unite, ierarhii ortodocÅŸi să nu facă greutăţi".

Episcopul a murit în 1978, în testament scriind cu generozitate ÅŸi dragoste: "Las haitei de lupi atei iertarea, iar vouă, iubiÅ£i credincioÅŸi, binecuvântarea. IubiÅ£i-vă neamul ÅŸi Å£ara, educaÅ£i copiii în dragoste, nu uitaÅ£i niciodată că faceÅ£i parte din Biserica întemeiată de Petru pe temelia Romei".

Unchiul Cori

Cât timp HirÅ£ea a fost la temniţă ÅŸi după moartea acestuia, grija Episcopiei a purtat-o canonicul Coriolan Tămâian, un personaj ferm, ingenios ÅŸi îndrăzneÅ£. Născut la Rogoz (comuna Sâmbăta), a absolvit la Roma Colegiul De Propaganda Fide (cea mai înaltă ÅŸcoală catolică), fiind apoi rector al Academiei Greco-Catolice Oradea. ToÅ£i îl numeau "Unchiul Cori", pentru că se îngrijea de preoÅ£i ÅŸi credincioÅŸi. Le oficia liturghii, dar le ÅŸi transmitea bani anume strânÅŸi de FundaÅ£ia "Ostpriserhilfe" (înfiinÅ£ată de cardinalul de Koln) ÅŸi trimiÅŸi în Å£ară prin călugări străini.

Condamnat la 17 ani de puÅŸcărie, la Sighet l-a asistat în ultimele clipe pe FrenÅ£iu, ÅŸi tot în braÅ£ele sale a murit Ioan Suciu de la Cluj. Eliberat în 1955, în 1958 a fost condamnat la alÅ£i 25 de ani, executând 6, până la amnistia din 1964. Referindu-se la desele ÅŸicanări ale Securităţii, Tămâian spunea că "libertatea e mai grea ca închisoarea". În 1978, a fost numit Ordinarius (substitut de episcop), calitate în care a condus Eparhia orădeană până în decembrie '89, când a fost numit episcopul Vasile Hossu.

Clienţii Secu'

Dacă istoricii au refăcut doar datele "episcopatelor" lui HirÅ£ea ÅŸi Tămâian, BIHOREANUL a reconstituit ÅŸi contextul în care aceÅŸtia au condus treburile Eparhiei, precum ÅŸi continua lor luptă cu Securitatea. Iar asta tocmai de la sursă, studiind o parte din arhiva DirecÅ£iei Regionale CriÅŸana a Securităţii, aflată în custodia CNSAS.

Cel mai cuprinzător document este o Sinteză întocmită în 1960 de căpitanul Laza Traian, ÅŸeful Problemei a IV-a (greco-catolici) din Serviciul III al DirecÅ£iei Regionale Oradea a Securităţii. Actul arată că în ianuarie '57 "s-a deschis acÅ£iune informativă de grup asupra numiÅ£ilor Tămâianu Coriolan, Stan Gavril ÅŸi Maxim Virgil". Primul era urmărit ca episcop, ceea ce era fals. "Înainte de arestarea din '48, Tămâian a fost numit episcop clandestin de fostul episcop FrenÅ£iu Valeriu Traian ÅŸi confirmat de NunÅ£iatură la 25 septembrie 1948", pretindea securistul. "După punerea în libertate din 1955, Tămâianu a luat legătura cu preoÅ£ii rezistenÅ£i Stan Gavril, Maxim Virgil, Daraban Teodor, Cristea Nicolae ÅŸi alÅ£ii, ÅŸi s-a informat asupra situaÅ£iei din eparhie ca să-ÅŸi exercite funcÅ£ia de episcop clandestin", susÅ£inea căpitanul Laza.

Neseriozitate

"Din materialul informativ furnizat de agentul "MureÅŸan" ÅŸi interogatoriul preotului rezistent RaÅ£iu Alexandru s-a confirmat că Tămâianu a fost numit episcop clandestin ÅŸi că ÅŸi-a reluat activitatea după ieÅŸirea din închisoare". Securistul arată că în 1956 "episcopul Tămâian" ÅŸi ajutorul său, Stan Gavril, i-a vizitat pe bătrânii episcopi deÅ£inuÅ£i la Curtea de ArgeÅŸ, informându-i despre situaÅ£ia Eparhiei ÅŸi fiind informaÅ£i, la rându-le, despre memoriul destinat Guvernului pentru reînfiinÅ£area BRU. OfiÅ£erul arată că Tămâian ÅŸi Stan au primit instrucÅ£iuni "să strângă iscălituri ÅŸi să agite masele".

Conform securistului, cei doi au vrut să profite de o activitate a ortodocÅŸilor pentru a reclama dreptul uniÅ£ilor la existenţă. "La 29 iulie '56 urmau să se Å£ină misiuni ortodoxe de consolidare a unificării bisericilor. În vederea contracarării activităţii, Tămâian urma să adune la Catedrala Ortodoxă (Biserica cu Lună - n.r.) greco-catolici care, în momentul când preoÅ£ii ortodocÅŸi vor vorbi de unificare, să iasă din biserică strigând că ei sunt greco-catolici ÅŸi cerând repunerea în drepturi".

AcÅ£iunea a eÅŸuat, însă, pentru că ortodocÅŸii nu ÅŸi-au respectat propriul program. "La 29 iulie în Catedrală s-au prezentat o serie de greco-catolici, iar Tămâian a stat în locuinÅ£a învăţătorului nerevenit Valnu Vasile, vizavi de Catedrală, de unde urmărea cum decurg evenimentele. Planul n-a fost pus în aplicare, deoarece misiunea ortodoxă n-a mai avut loc", raporta Laza.

Recuperator de suflete

Potrivit altui document, o notă informativă dată aceluiaÅŸi Laza în 1956 de agentul "Marian" (numele conspirativ al unui "revenit"), Tămâian Coriolan ÅŸi Stan Gavril s-au remarcat ÅŸi prin faptul că au convins numeroÅŸi preoÅ£i care semnaseră "revenirea" să se întoarcă în sânul Bisericii unite. "Au mers în Satu-Mare, unde au prezidat conferinÅ£a celor 18 preoÅ£i greco-catolici de revenire la catolicism", informa turnătorul.

O altă notă, tot din '56 ÅŸi tot a agentului "Marian", dar remisă locotenentului Grosz A., reflecta ÅŸi intransigenÅ£a preotului Stan. Agentul călătorise de la Săcueni în acelaÅŸi compartiment cu Stan ÅŸi l-a provocat: "Dacă nu-i cu supărare, aÅ£i făcut prozelitism între oile pierdute?". Stan i-a răspuns că majoritatea greco-catolicilor "nu ascultă glasul năimiÅ£ilor", ci continuă să fie uniÅ£i. Sursa l-a mai provocat, spunând că episcopul ortodox grăbeÅŸte construirea unei biserici în centrul comunei, la care Stan a răspuns: "Foarte bine gândeÅŸte vlădica dvs., căci curând trebuie să ne daÅ£i biserica ÅŸi atunci riscaÅ£i să rămâneÅ£i pe drumurile Săcuenilor dacă n-o terminaÅ£i pe a voastră". Iar când turnătorul l-a întrebat dacă a văzut că bisericile greco-catolice au fost înfrumuseÅ£ate după revenire, Stan a zis: "Foarte bine, că o să fie plata chiriei că le-aÅ£i folosit!".

Harababură cu epoleţi

Arhivele relevă că securiÅŸtii, deÅŸi tot strângeau informaÅ£ii, erau zăpăciÅ£i de mulÅ£imea datelor, astfel că nu-ÅŸi puteau da seama cine era adevăratul episcop clandestin. În '54, o altă notă informativă, remisă aceluiaÅŸi Laza arată că "din dosarul preotului Chira Vasile rezultă că episcop clandestin este Stan Gavril, iar urmaÅŸ numitul Olah Augustin, preot rezistent, funcÅ£ionar la Gostat, care era elementul principal de legătură între Stan Gavril ÅŸi restul preoÅ£ilor". OfiÅ£erul conchidea: "Stan Gavril este un duÅŸman hotărât ÅŸi inteligent, care se bucură de sprijinul reacÅ£iunii externe ce crede neclintit în schimbarea regimului ÅŸi care în persoana lui vede viitorul conducător al religiei greco-catolice".

La fel, în 1956, agentul "Căpriceanu" arăta că "discutând cu fostul preot greco-catolic Arva Ioan, acesta a afirmat că episcopul clandestin de Oradea este Stan Gavril".
Chiar ÅŸi după ce regimul s-a mai îmblânzit, Securitatea îÅŸi păstrase obsesia privind identitatea episcopului unit. Dintr-o declaraÅ£ie dată de preotul romano-catolic maghiar Zitman Francisc în 1962, cum că "Stan Gavril cere periodic de la mine pâinea necesară pentru liturghii", securiÅŸtii trăgeau din nou concluzia, greÅŸită, că Stan era episcop.

Ultimul mohican

Singurul preot clandestin supravieÅ£uitor, Ioan Erdeli, povesteÅŸte că ÅŸi el a păcălit o vreme autorităţile, chiar fără să vrea. În iulie 1948, la GroÅŸi, unde slujea el, venise revenitul RiÅ£iu George să strângă semnături pentru trecerea la ortodoxie. Nefiind atent, Erdeli a iscălit, dar apoi, când a aflat ce anume, s-a dus la Oradea să anunÅ£e că îÅŸi retrage semnătura. "Asta n-a mai ajuns la ÅŸtiinÅ£a autorităţilor ÅŸi am fost repartizat preot ortodox la Åžimleul Silvaniei. Când am ajuns, am văzut că biserica era greco-catolică, ÅŸi am rămas să slujesc ca ÅŸi cum aÅŸ fi fost ortodox, dar credincioÅŸii erau tot greco-catolici".

Păcălite au rămas autorităţile până în 1959, când viaÅ£a preotului s-a schimbat, soÅ£ia murindu-i de cancer. "Am vrut să mă recăsătoresc cu o văduvă ÅŸi am cerut dezlegare la Vatican, printr-un inginer plecat în Italia. Întrucât n-am primit răspuns, am considerat că trebuie să ies din preoÅ£ie ÅŸi m-am angajat la Autobaza Åžimleu. Dar legătura cu Biserica n-am rupt-o niciodată".

Bărbatul a continuat să Å£ină slujbe, dar numai acasă. În anii '80, când comunismul s-a înmuiat, împreună cu "Unchiul Cori", Erdeli a reuÅŸit chiar o mică victorie: fiind originar din Sântandrei, la fel ca secretarul Consiliului Popular Oradea, Ioan Chivari, l-a convins pe acesta să accepte ca în Biserica Capucinilor din strada MoÅŸoiu să se Å£ină slujbe româneÅŸti duminica dimineaÅ£a. "Era plină biserica ÅŸi de copii, căci făceau ÅŸi cateheză cu părintele Mihai MârÅ£ ÅŸi cu părintele Åžtefan Dascăl", îÅŸi aminteÅŸte nonagenarul.

La proces

După 1990, Biserica Unită a început un proces de beatificare, adică de recunoaÅŸtere a sfinÅ£eniei celor 12 episcopi persecutaÅ£i cu închisoarea sau uciÅŸi. Departe de a fi doar unul canonic, procesul e ÅŸi juridic. În Å£ară s-a format o instanţă specială care a examinat documente ÅŸi a interogat martori, după care a trimis dosarul la Vatican, unde urmează ca altă comisie de istorici să verifice fiecare biografie. Ultimul cuvânt îl va avea CongregaÅ£ia pentru cauzele sfinÅ£ilor, care va decide dacă episcopii au fost sfinÅ£i sau nu, iar în caz pozitiv Papa va da un decret în acest sens.

Ironia sorÅ£ii face ca judecătorul din Å£ară să fie preotul orădean Iuliu Munteanu (foto), el însuÅŸi fiul unui preot care a făcut 7 ani de închisoare comunistă ÅŸi "nepot" al "Unchiului Cori". "De mic mergeam în fiecare duminică la liturghiile oficiate în secret prin diverse case. Dar în această chestiune nu sentimentalismul decide, ci probele", spune părintele Munteanu. "În principiu, cei care au murit în închisori sunt consideraÅ£i martiri, iar cei care "doar" au fost chinuiÅ£i în închisori, dar au murit în libertate, sunt consideraÅ£i mărturisitori", adaugă tânărul preot.

Problema, în cazul beatificării, e că regimul comunist nu a impus propriu-zis ca episcopii să se lepede de Cristos, ci să treacă la ortodoxie. "Este asta lepădare de Cristos sau lepădare de Biserică?", se întreabă părintele Munteanu, estimând că Vaticanul va distinge "între cei care au murit în faimă de martiri ÅŸi cei în cazul cărora există dovada că au suferit martiriul". Cum se vede, deÅŸi el însuÅŸi urmaÅŸ al unuia care a suferit pe cruce, tânărul preot e lipsit de înverÅŸunare. Semn că, poate, rănile trecutului se închid odată cu trecerea în istorie a patimilor...

"Din păcate nu ÅŸtim istoria Episcopiei sub comunism. Voi cere CNSAS dosarele Prea SfinÅ£itului Iuliu HirÅ£ea, canonicului Coriolan Tămâian ÅŸi tuturor preoÅ£ilor care au făcut ca Biserica noastră să reziste, ÅŸi voi ruga tinerii profesori ÅŸi studenÅ£i de la Academie să scrie istoria acelei perioade"

PS Virgil Bercea (foto), episcopul unit de Oradea

EXTERMINAÅ¢I LA SIGHET
"Bivolii în grajduri"

În 29 octombrie 1948, episcopii uniÅ£i închiÅŸi la vila Patriarhului Iustinian Marina din Dragoslavele iar apoi la CăldăruÅŸani au fost transferaÅ£i în închisoarea de la Sighet, anume aleasă pentru că, fiind la graniÅ£a cu URSS, dacă ar fi "venit americanii", deÅ£inuÅ£ii puteau fi duÅŸi la ruÅŸi. Cei ÅŸase ierarhi închiÅŸi aici erau Ioan Bălan (episcop de Lugoj), Valeriu Traian FrenÅ£iu (Oradea), Alexandru Rusu (Baia Mare), Tit Liviu Chinezu (Cluj), Iuliu Hossu (Cluj-Gherla), Ioan Suciu (episcop de Oradea ÅŸi de Cluj).

Li s-au adăugat, în scurt timp, ÅŸi alÅ£i fruntaÅŸi ai Bisericii Unite. La Sighet, grupul episcopilor, în care se aflau ÅŸi alÅ£i preoÅ£i de vază, au fost întâmpinaÅ£i de comandantul Vasile Ciolpan, fost tăietor de lemne, cu fraza: "Băgăm bivolii la grajduri". Un analfabet batjocorea astfel bărbaÅ£i remarcabili prin cultură ÅŸi patriotism, dar ÅŸi prin numeroase opere de binefacere. Episcopii au fost Å£inuÅ£i la Sighet, unii până în 1954, când au fost transferaÅ£i la Mănăstirea Curtea de ArgeÅŸ, alÅ£ii până în 1964, când Gheorghiu-Dej a decretat amnistia generală.

Nu toÅ£i au apucat, însă, să ÅŸi iasă de la Sighet. Valeriu Traian FrenÅ£iu, episcop al Oradiei din februarie 1922 (numit după ce Radu Demetriu fusese ucis de bolÅŸevicul Max Goldstein într-un atentat în Senatul României), a murit la 11 iulie 1952. "Bunul gospodar" FrenÅ£iu înfiinÅ£ase ÅŸcoli ÅŸi biserici, a construit 80 de kilometri de cale ferată în zonele FiniÅŸ ÅŸi RemeÅ£i, i-a finanÅ£at pe scriitorul Ion Agârbiceanu ÅŸi pe muzicianul Francisc Hubic, a întemeiat revistele "Cele Trei CriÅŸuri" ÅŸi "Gazeta de Vest".
Ioan Suciu, episcop auxiliar în timpul ocupaÅ£iei hortiste, ÅŸi-a aflat ÅŸi el sfârÅŸitul la Sighet, în noaptea de 27 iunie 1953. Combătuse comunismul deschis. "Astăzi ÅŸi în zilele ce vin există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci: să fii trădător", spunea el. În ultima pastorală profeÅ£ea: "Corabia Bisericii e lovită de furtună ÅŸi de valuri, dar nu săriÅ£i din ea, căci valurile vă vor înghiÅ£i, în vreme ce corabia tot nu se va scufunda".

Tot la Sighet a murit, pe 15 ianuarie 1955, episcopul Tit Liviu Chinezu (Cluj), numit vicar general pentru BucureÅŸti după moartea lui Vasile Aftenie, primul martir greco-catolic, ucis în arestul Ministerului de Interne la 10 mai 1950. Cei care au asistat la înmormântarea sa au fost îngroziÅ£i văzând că din coÅŸciug a ieÅŸit o mână ce-i fusese smulsă din umăr prin tortură.

SUPRAVIEÅ¢UITORII
Mai tari decât comunismul

PuÅ£ini au fost prelaÅ£ii care au supravieÅ£uit închisorilor ÅŸi recluziunii din domiciliile obligatorii. Între ei s-a numărat Iuliu Hossu (foto), episcop de Cluj, cel care la 1 Decembrie 1918 citise la Alba-Iulia DeclaraÅ£ia de Unire a Transilvaniei cu Å¢ara-Mamă. În ciuda ofertei premierului comunist Petru Groza, Hossu a refuzat "revenirea" deÅŸi îi fusese promisă Mitropolia IaÅŸului, ceea ce însemna că ar fi devenit Patriarh după moartea lui Iustinian Marina. Numit în '69 cardinal "in pectore" (adică "în inimă", fără atribuÅ£ii), a murit în 1970 la spitalul Colentina, avându-l la căpătâi pe Alexandru Todea. "Lupta mea s-a sfârÅŸit, a voastră continuă", a îndemnat el de pe patul de moarte. Alexandru Todea (episcop de Blaj) a încetat din viaţă în 2002, după ce fusese uns ÅŸi el Cardinal. CeilalÅ£i episcopi supravieÅ£uitori au fost Ioan Dragomir (Baia Mare, decedat în 1985), Ioan CherteÅŸ (Cluj, decedat în 1992) ÅŸi Ioan Ploscaru (Lugoj, decedat în 1998).