Uniţi sub prigoană

Socotite până atunci biserici-surori datorită strădaniei comune de a păstra unitatea naţională, destinele Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Unite au fost violent despărţite de regimul comunist. În scurt timp, ierarhii ortodocşi trecuţi sub oblăduirea Moscovei i-au acuzat pe greco-catolici că sunt în subordinea Papei de la Roma, şi au cerut unificarea celor două culte sub conducerea "Patriarhului roşu" Iustinian Marina.

Deşi scoşi în afara legii, cei mai mulţi prelaţi greco-catolici au refuzat pactul cu diavolul, fiind întemniţaţi. Alţii, decât să "revină" la ortodoxie, s-au declarat atei, fapt ce le-a atras mustrări cinice din partea Securităţii. "De ce faci doi paşi când noi îţi cerem să faci doar unul?", îi dojeneau securiştii pe uniţii ce se pretindeau "fără religie", miraţi că un regim ateu îi forţa să devină membrii unui alt cult. Aşa a început calvarul şi martiriul a 12 episcopi şi a mii de preoţi urmăriţi până la moarte pentru credinţă, dar şi lupta pentru supravieţuirea în clandestinitate a Bisericii Unite.

În premieră, BIHOREANUL a reconstituit în baza mărturiilor şi a documentelor Securităţii felul în care s-a organizat Eparhia Oradiei în ilegalitate, scoţând la lumină cele mai reprezentative personaje şi faptele episcopilor şi preoţilor fruntaşi.

Proscrişi

Nori negri s-au aşternut după ce, în 1947, comuniştii au falsificat alegerile. Între victimele lor aveau să se afle sute de mii de deţinuţi politici, dar şi mii de prizonieri de conştiinţă, între care prelaţii greco-catolici au fost grosul. "Păcatul" lor capital era că într-o ţară izolată Biserica Unită ar fi rămas singura legată, prin Vatican, de Europa.

Strângerea laţului s-a făcut cu iuţeală. În vara lui 1948 a fost denunţat Concordatul cu Vaticanul, act în urma căruia Biserica Română Unită (BRU) fusese recunoscută ca Biserică Naţională, la egalitate cu cea Ortodoxă. Pe 1 octombrie, împreună cu Biserica Ortodoxă Română (BOR), autorităţile au organizat la Cluj aşa-zisul Congres de unificare a celor două culte, unde 36 de protopopi au fost forţaţi să "hotărască" revenirea la ortodoxie. Apoi, pe 2 decembrie, a apărut Decretul 358, de suprimare a BRU, averea acesteia fiind confiscată şi împărţită între stat şi BOR.

Ca mieii la tăiere

Deşi ştiau că tăvălugul roşu avea să-i copleşească, prelaţii şi-au primit soarta fără a încerca să dea bir cu fugiţii. Documentele şi supravieţuitorii atestă că episcopii uniţi s-au rezumat în 1947 şi 1948 să se întâlnească în şase conferinţe (organizate toate la Oradea), încheiate prin înălţarea de rugi şi îndemnul de a transmite credincioşilor să nu accepte revenirea.

În octombrie '48, episcopii titulari au fost arestaţi, "ca să nu agite masele": Vasile Aftenie (vicarul Bucureştilor şi vechiului Regat), Valeriu Traian Frenţiu (episcopul Oradiei), Iuliu Hossu (Cluj), Alexandru Rusu (Maramureş), Ioan Bălan (Banat), Ioan Suciu (episcop auxiliar al Oradiei, administrator apostolic al Arhidiecezei Alba Iulia-Făgăraş). Cu timpul, aveau să li se adauge şi succesorii precum Iuliu Hirţea (Oradea), Alexandru Todea (Alba Iulia) şi alţii. Mulţi au sfârşit fie în închisoarea Sighet, fie în mănăstirile ortodoxe unde au fost deţinuţi, cu "domicilii obligatorii", până în ultimii ani ai comunismului.

Se caută episcop

După decapitarea BRU, Nunţiatura (Ambasada Vaticanului) din Bucureşti a trimis scrisori în ţară, consultând preoţii pentru a stabili cine să fie puşi episcopi în locul celor arestaţi. Nunţiu era americanul Gerard O'Hara, care avea să fie expulzat din ţară în 1950, dar care deja consacrase alţi episcopi. El i-a uns pe Ioan Ploscaru (pentru Banat), Ioan Dragomir (Maramureş), Ioan Chertes (Cluj) şi Iuliu Hirţea (Oradea), pe acesta din urmă la 28 iulie 1949, în reşedinţa Nunţiaturii, într-un ceremonial secret.

Pe atunci, Eparhia Oradea se întindea din Carei (judeţul Satu Mare) şi Şimleul Silvaniei (Sălaj), prin Săcueni, Oradea, Salonta, Beiuş, pe văile Barcăului, Crişului Negru şi Bistrei până la Beliu (Arad), având 200.000 de credincioşi şi peste 250 de preoţi.

Născut în Vintere (Holod), Hirţea refuzase iniţial funcţia de episcop, pentru care îl recomandase Frenţiu. Director al Academiei Greco-Catolice, avea doar 35 de ani. Mai fusese arestat în '48, sub bănuiala că era urmaşul lui Frenţiu, dar culmea e că a aflat de numire abia la eliberare, în primăvara lui '49. În final, a primit funcţia deoarece celălalt propus, Coriolan Tămâian, a refuzat-o. Nu de alta, dar şi el era urmărit şi avea să intre curând la închisoare...

25 de ani de temniţă

După consacrare, Iuliu Hirţea (foto) a început reorganizarea Eparhiei în condiţiile ilegalismului, ceea ce a presupus destule acţiuni parcă desprinse din filme cu spioni. Prioritară a fost menţinerea legăturii cu preoţii şi încurajarea lor astfel încât să nu cedeze ispitelor de "revenire", dar şi acordarea de sprijin material, fiindcă "nereveniţii" erau daţi afară din servicii. Hirţea a făcut recensământul preoţilor şi credincioşilor rămaşi fideli, după care a călătorit prin eparhie pentru a-i ţine uniţi şi a-i îmbărbăta.

După trei ani şi jumătate, în 1953, Securitatea l-a "demascat" ca element subversiv, Hirţea fiind condamnat la 25 ani de închisoare pentru înaltă trădare în favoarea Vaticanului. Avocatul îi propusese să spună că "a acţionat din ură confesională", ca să scape mai uşor, dar a refuzat. "Nu puteam invoca ura ca temei al faptelor mele", avea să se confeseze episcopul în 1964, la finele celor 13 ani petrecuţi în închisorile Târgu-Ocna, Jilava, Piteşti, Dej şi Gherla.

Îl aveau, dar nu ştiau

Ciudat e că, deşi l-au închis, comuniştii nu ştiau că Hirţea era episcop. O dovedesc atât documentele de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) - BIHOREANUL fiind primul care a intrat în posesia actelor aşa-numitei Probleme a IV-a (greco-catolicii) din cadrul Securităţii - dar şi mărturia ultimului preot unit rezistent ("nerevenit").

"Hirţea era un om de o bunătate remarcabilă", spune părintele Ioan Erdeli (foto), ajuns azi la 90 de ani. "Nici preoţii nu ştiau toţi că el era episcop, ci doar cei apropiaţi. Cu cât i-ar fi ştiut rangul mai mulţi, cu atât risca să fie descoperit". Nonagenarul povesteşte că tânărul episcop îşi îndeplinea îndatoririle făcând liturghii secrete în case particulare. "Oficia "la dulăpior", cum ziceam noi. Punea patrafirul peste costumul civil, iar pe uşiţa vitrinelor aşeza ostiile (n.r. - azima), aşa încât totul să poată fi ascuns iute dacă venea cineva. Administra Sfintele Taine - Botezul, Mirul, Mărturisirea, Cuminecarea, Maslul, Căsătoria, Hirotonirea - şi îi vizita pe bolnavi acasă ori pe patul de spital".

Diplomaţia crucii

Părintele Erdeli spune că după eliberare episcopul şi-a reluat funcţia, chiar dacă ocupaţia sa "civilă" era de contabil la Vinalcool. Împreună cu supravieţuitorii Sighetului, izolaţi la mănăstirile ortodoxe Curtea de Argeş şi Căldăruşani, dar şi cu alţi confraţi unşi de Nunţiul O'Hara, Hirţea a semnat 50 de memorii (din care patru individual) către Ministerul Cultelor, Comitetul Central PCR şi Nicolae Ceauşescu, cerând relegalizarea. "Declarăm solemn că Biserica Unită nu s-a făcut vinovată niciodată de fapte dăunătoare neamului, ţării sau ordinii publice. Istoria Bisericii noastre e un monument de mândrie pentru poporul român, de aceea nu putem pricepe acest puhoi de ură prin care se doreşte desfiinţarea sa", arăta Hirţea într-unul din memorii.

Cel mai interesant act al său a fost apropierea de ierarhii BOR pentru a obţine bunăvoinţa lor aşa încât aceştia să nu se opună reînfiinţării BRU. Astfel, în 1970, Hirţea s-a întâlnit cu episcopul ortodox Nicolae Mladin de la Sibiu, de la care a obţinut făgăduinţa ca "atunci când guvernul va socoti că a venit momentul să redea libertatea Bisericii Unite, ierarhii ortodocşi să nu facă greutăţi".

Episcopul a murit în 1978, în testament scriind cu generozitate şi dragoste: "Las haitei de lupi atei iertarea, iar vouă, iubiţi credincioşi, binecuvântarea. Iubiţi-vă neamul şi ţara, educaţi copiii în dragoste, nu uitaţi niciodată că faceţi parte din Biserica întemeiată de Petru pe temelia Romei".

Unchiul Cori

Cât timp Hirţea a fost la temniţă şi după moartea acestuia, grija Episcopiei a purtat-o canonicul Coriolan Tămâian, un personaj ferm, ingenios şi îndrăzneţ. Născut la Rogoz (comuna Sâmbăta), a absolvit la Roma Colegiul De Propaganda Fide (cea mai înaltă şcoală catolică), fiind apoi rector al Academiei Greco-Catolice Oradea. Toţi îl numeau "Unchiul Cori", pentru că se îngrijea de preoţi şi credincioşi. Le oficia liturghii, dar le şi transmitea bani anume strânşi de Fundaţia "Ostpriserhilfe" (înfiinţată de cardinalul de Koln) şi trimişi în ţară prin călugări străini.

Condamnat la 17 ani de puşcărie, la Sighet l-a asistat în ultimele clipe pe Frenţiu, şi tot în braţele sale a murit Ioan Suciu de la Cluj. Eliberat în 1955, în 1958 a fost condamnat la alţi 25 de ani, executând 6, până la amnistia din 1964. Referindu-se la desele şicanări ale Securităţii, Tămâian spunea că "libertatea e mai grea ca închisoarea". În 1978, a fost numit Ordinarius (substitut de episcop), calitate în care a condus Eparhia orădeană până în decembrie '89, când a fost numit episcopul Vasile Hossu.

Clienţii Secu'

Dacă istoricii au refăcut doar datele "episcopatelor" lui Hirţea şi Tămâian, BIHOREANUL a reconstituit şi contextul în care aceştia au condus treburile Eparhiei, precum şi continua lor luptă cu Securitatea. Iar asta tocmai de la sursă, studiind o parte din arhiva Direcţiei Regionale Crişana a Securităţii, aflată în custodia CNSAS.

Cel mai cuprinzător document este o Sinteză întocmită în 1960 de căpitanul Laza Traian, şeful Problemei a IV-a (greco-catolici) din Serviciul III al Direcţiei Regionale Oradea a Securităţii. Actul arată că în ianuarie '57 "s-a deschis acţiune informativă de grup asupra numiţilor Tămâianu Coriolan, Stan Gavril şi Maxim Virgil". Primul era urmărit ca episcop, ceea ce era fals. "Înainte de arestarea din '48, Tămâian a fost numit episcop clandestin de fostul episcop Frenţiu Valeriu Traian şi confirmat de Nunţiatură la 25 septembrie 1948", pretindea securistul. "După punerea în libertate din 1955, Tămâianu a luat legătura cu preoţii rezistenţi Stan Gavril, Maxim Virgil, Daraban Teodor, Cristea Nicolae şi alţii, şi s-a informat asupra situaţiei din eparhie ca să-şi exercite funcţia de episcop clandestin", susţinea căpitanul Laza.

Neseriozitate

"Din materialul informativ furnizat de agentul "Mureşan" şi interogatoriul preotului rezistent Raţiu Alexandru s-a confirmat că Tămâianu a fost numit episcop clandestin şi că şi-a reluat activitatea după ieşirea din închisoare". Securistul arată că în 1956 "episcopul Tămâian" şi ajutorul său, Stan Gavril, i-a vizitat pe bătrânii episcopi deţinuţi la Curtea de Argeş, informându-i despre situaţia Eparhiei şi fiind informaţi, la rându-le, despre memoriul destinat Guvernului pentru reînfiinţarea BRU. Ofiţerul arată că Tămâian şi Stan au primit instrucţiuni "să strângă iscălituri şi să agite masele".

Conform securistului, cei doi au vrut să profite de o activitate a ortodocşilor pentru a reclama dreptul uniţilor la existenţă. "La 29 iulie '56 urmau să se ţină misiuni ortodoxe de consolidare a unificării bisericilor. În vederea contracarării activităţii, Tămâian urma să adune la Catedrala Ortodoxă (Biserica cu Lună - n.r.) greco-catolici care, în momentul când preoţii ortodocşi vor vorbi de unificare, să iasă din biserică strigând că ei sunt greco-catolici şi cerând repunerea în drepturi".

Acţiunea a eşuat, însă, pentru că ortodocşii nu şi-au respectat propriul program. "La 29 iulie în Catedrală s-au prezentat o serie de greco-catolici, iar Tămâian a stat în locuinţa învăţătorului nerevenit Valnu Vasile, vizavi de Catedrală, de unde urmărea cum decurg evenimentele. Planul n-a fost pus în aplicare, deoarece misiunea ortodoxă n-a mai avut loc", raporta Laza.

Recuperator de suflete

Potrivit altui document, o notă informativă dată aceluiaşi Laza în 1956 de agentul "Marian" (numele conspirativ al unui "revenit"), Tămâian Coriolan şi Stan Gavril s-au remarcat şi prin faptul că au convins numeroşi preoţi care semnaseră "revenirea" să se întoarcă în sânul Bisericii unite. "Au mers în Satu-Mare, unde au prezidat conferinţa celor 18 preoţi greco-catolici de revenire la catolicism", informa turnătorul.

O altă notă, tot din '56 şi tot a agentului "Marian", dar remisă locotenentului Grosz A., reflecta şi intransigenţa preotului Stan. Agentul călătorise de la Săcueni în acelaşi compartiment cu Stan şi l-a provocat: "Dacă nu-i cu supărare, aţi făcut prozelitism între oile pierdute?". Stan i-a răspuns că majoritatea greco-catolicilor "nu ascultă glasul năimiţilor", ci continuă să fie uniţi. Sursa l-a mai provocat, spunând că episcopul ortodox grăbeşte construirea unei biserici în centrul comunei, la care Stan a răspuns: "Foarte bine gândeşte vlădica dvs., căci curând trebuie să ne daţi biserica şi atunci riscaţi să rămâneţi pe drumurile Săcuenilor dacă n-o terminaţi pe a voastră". Iar când turnătorul l-a întrebat dacă a văzut că bisericile greco-catolice au fost înfrumuseţate după revenire, Stan a zis: "Foarte bine, că o să fie plata chiriei că le-aţi folosit!".

Harababură cu epoleţi

Arhivele relevă că securiştii, deşi tot strângeau informaţii, erau zăpăciţi de mulţimea datelor, astfel că nu-şi puteau da seama cine era adevăratul episcop clandestin. În '54, o altă notă informativă, remisă aceluiaşi Laza arată că "din dosarul preotului Chira Vasile rezultă că episcop clandestin este Stan Gavril, iar urmaş numitul Olah Augustin, preot rezistent, funcţionar la Gostat, care era elementul principal de legătură între Stan Gavril şi restul preoţilor". Ofiţerul conchidea: "Stan Gavril este un duşman hotărât şi inteligent, care se bucură de sprijinul reacţiunii externe ce crede neclintit în schimbarea regimului şi care în persoana lui vede viitorul conducător al religiei greco-catolice".

La fel, în 1956, agentul "Căpriceanu" arăta că "discutând cu fostul preot greco-catolic Arva Ioan, acesta a afirmat că episcopul clandestin de Oradea este Stan Gavril".
Chiar şi după ce regimul s-a mai îmblânzit, Securitatea îşi păstrase obsesia privind identitatea episcopului unit. Dintr-o declaraţie dată de preotul romano-catolic maghiar Zitman Francisc în 1962, cum că "Stan Gavril cere periodic de la mine pâinea necesară pentru liturghii", securiştii trăgeau din nou concluzia, greşită, că Stan era episcop.

Ultimul mohican

Singurul preot clandestin supravieţuitor, Ioan Erdeli, povesteşte că şi el a păcălit o vreme autorităţile, chiar fără să vrea. În iulie 1948, la Groşi, unde slujea el, venise revenitul Riţiu George să strângă semnături pentru trecerea la ortodoxie. Nefiind atent, Erdeli a iscălit, dar apoi, când a aflat ce anume, s-a dus la Oradea să anunţe că îşi retrage semnătura. "Asta n-a mai ajuns la ştiinţa autorităţilor şi am fost repartizat preot ortodox la Şimleul Silvaniei. Când am ajuns, am văzut că biserica era greco-catolică, şi am rămas să slujesc ca şi cum aş fi fost ortodox, dar credincioşii erau tot greco-catolici".

Păcălite au rămas autorităţile până în 1959, când viaţa preotului s-a schimbat, soţia murindu-i de cancer. "Am vrut să mă recăsătoresc cu o văduvă şi am cerut dezlegare la Vatican, printr-un inginer plecat în Italia. Întrucât n-am primit răspuns, am considerat că trebuie să ies din preoţie şi m-am angajat la Autobaza Şimleu. Dar legătura cu Biserica n-am rupt-o niciodată".

Bărbatul a continuat să ţină slujbe, dar numai acasă. În anii '80, când comunismul s-a înmuiat, împreună cu "Unchiul Cori", Erdeli a reuşit chiar o mică victorie: fiind originar din Sântandrei, la fel ca secretarul Consiliului Popular Oradea, Ioan Chivari, l-a convins pe acesta să accepte ca în Biserica Capucinilor din strada Moşoiu să se ţină slujbe româneşti duminica dimineaţa. "Era plină biserica şi de copii, căci făceau şi cateheză cu părintele Mihai Mârţ şi cu părintele Ştefan Dascăl", îşi aminteşte nonagenarul.

La proces

După 1990, Biserica Unită a început un proces de beatificare, adică de recunoaştere a sfinţeniei celor 12 episcopi persecutaţi cu închisoarea sau ucişi. Departe de a fi doar unul canonic, procesul e şi juridic. În ţară s-a format o instanţă specială care a examinat documente şi a interogat martori, după care a trimis dosarul la Vatican, unde urmează ca altă comisie de istorici să verifice fiecare biografie. Ultimul cuvânt îl va avea Congregaţia pentru cauzele sfinţilor, care va decide dacă episcopii au fost sfinţi sau nu, iar în caz pozitiv Papa va da un decret în acest sens.

Ironia sorţii face ca judecătorul din ţară să fie preotul orădean Iuliu Munteanu (foto), el însuşi fiul unui preot care a făcut 7 ani de închisoare comunistă şi "nepot" al "Unchiului Cori". "De mic mergeam în fiecare duminică la liturghiile oficiate în secret prin diverse case. Dar în această chestiune nu sentimentalismul decide, ci probele", spune părintele Munteanu. "În principiu, cei care au murit în închisori sunt consideraţi martiri, iar cei care "doar" au fost chinuiţi în închisori, dar au murit în libertate, sunt consideraţi mărturisitori", adaugă tânărul preot.

Problema, în cazul beatificării, e că regimul comunist nu a impus propriu-zis ca episcopii să se lepede de Cristos, ci să treacă la ortodoxie. "Este asta lepădare de Cristos sau lepădare de Biserică?", se întreabă părintele Munteanu, estimând că Vaticanul va distinge "între cei care au murit în faimă de martiri şi cei în cazul cărora există dovada că au suferit martiriul". Cum se vede, deşi el însuşi urmaş al unuia care a suferit pe cruce, tânărul preot e lipsit de înverşunare. Semn că, poate, rănile trecutului se închid odată cu trecerea în istorie a patimilor...

"Din păcate nu ştim istoria Episcopiei sub comunism. Voi cere CNSAS dosarele Prea Sfinţitului Iuliu Hirţea, canonicului Coriolan Tămâian şi tuturor preoţilor care au făcut ca Biserica noastră să reziste, şi voi ruga tinerii profesori şi studenţi de la Academie să scrie istoria acelei perioade"

PS Virgil Bercea (foto), episcopul unit de Oradea

EXTERMINAŢI LA SIGHET
"Bivolii în grajduri"

În 29 octombrie 1948, episcopii uniţi închişi la vila Patriarhului Iustinian Marina din Dragoslavele iar apoi la Căldăruşani au fost transferaţi în închisoarea de la Sighet, anume aleasă pentru că, fiind la graniţa cu URSS, dacă ar fi "venit americanii", deţinuţii puteau fi duşi la ruşi. Cei şase ierarhi închişi aici erau Ioan Bălan (episcop de Lugoj), Valeriu Traian Frenţiu (Oradea), Alexandru Rusu (Baia Mare), Tit Liviu Chinezu (Cluj), Iuliu Hossu (Cluj-Gherla), Ioan Suciu (episcop de Oradea şi de Cluj).

Li s-au adăugat, în scurt timp, şi alţi fruntaşi ai Bisericii Unite. La Sighet, grupul episcopilor, în care se aflau şi alţi preoţi de vază, au fost întâmpinaţi de comandantul Vasile Ciolpan, fost tăietor de lemne, cu fraza: "Băgăm bivolii la grajduri". Un analfabet batjocorea astfel bărbaţi remarcabili prin cultură şi patriotism, dar şi prin numeroase opere de binefacere. Episcopii au fost ţinuţi la Sighet, unii până în 1954, când au fost transferaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş, alţii până în 1964, când Gheorghiu-Dej a decretat amnistia generală.

Nu toţi au apucat, însă, să şi iasă de la Sighet. Valeriu Traian Frenţiu, episcop al Oradiei din februarie 1922 (numit după ce Radu Demetriu fusese ucis de bolşevicul Max Goldstein într-un atentat în Senatul României), a murit la 11 iulie 1952. "Bunul gospodar" Frenţiu înfiinţase şcoli şi biserici, a construit 80 de kilometri de cale ferată în zonele Finiş şi Remeţi, i-a finanţat pe scriitorul Ion Agârbiceanu şi pe muzicianul Francisc Hubic, a întemeiat revistele "Cele Trei Crişuri" şi "Gazeta de Vest".
Ioan Suciu, episcop auxiliar în timpul ocupaţiei hortiste, şi-a aflat şi el sfârşitul la Sighet, în noaptea de 27 iunie 1953. Combătuse comunismul deschis. "Astăzi şi în zilele ce vin există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci: să fii trădător", spunea el. În ultima pastorală profeţea: "Corabia Bisericii e lovită de furtună şi de valuri, dar nu săriţi din ea, căci valurile vă vor înghiţi, în vreme ce corabia tot nu se va scufunda".

Tot la Sighet a murit, pe 15 ianuarie 1955, episcopul Tit Liviu Chinezu (Cluj), numit vicar general pentru Bucureşti după moartea lui Vasile Aftenie, primul martir greco-catolic, ucis în arestul Ministerului de Interne la 10 mai 1950. Cei care au asistat la înmormântarea sa au fost îngroziţi văzând că din coşciug a ieşit o mână ce-i fusese smulsă din umăr prin tortură.

SUPRAVIEŢUITORII
Mai tari decât comunismul

Puţini au fost prelaţii care au supravieţuit închisorilor şi recluziunii din domiciliile obligatorii. Între ei s-a numărat Iuliu Hossu (foto), episcop de Cluj, cel care la 1 Decembrie 1918 citise la Alba-Iulia Declaraţia de Unire a Transilvaniei cu Ţara-Mamă. În ciuda ofertei premierului comunist Petru Groza, Hossu a refuzat "revenirea" deşi îi fusese promisă Mitropolia Iaşului, ceea ce însemna că ar fi devenit Patriarh după moartea lui Iustinian Marina. Numit în '69 cardinal "in pectore" (adică "în inimă", fără atribuţii), a murit în 1970 la spitalul Colentina, avându-l la căpătâi pe Alexandru Todea. "Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă", a îndemnat el de pe patul de moarte. Alexandru Todea (episcop de Blaj) a încetat din viaţă în 2002, după ce fusese uns şi el Cardinal. Ceilalţi episcopi supravieţuitori au fost Ioan Dragomir (Baia Mare, decedat în 1985), Ioan Cherteş (Cluj, decedat în 1992) şi Ioan Ploscaru (Lugoj, decedat în 1998).