Oradea fără evrei: Cum erau persecutaţi evreii din oraşul de pe Criş

"Clopotele bat acum pentru noi. E modul prin care Oradea, acest oraş străvechi, ne jeleşte, plânge pentru copiii ei porniţi într-o călătorie spre moarte. Trăieşte fericit, drag oraş, îţi urez din toată inima. Şi uită-ne pe noi, cei care ţi-am fost loiali până la moarte. Trăieşte fericit, dacă poţi. Iar dacă poţi, blestemat să fii!".

Scrise în ghetoul orădean, înaintea deportării la Auschwitz, rândurile tinerei evreice Magda Simon evocă cel mai bine masacrarea, în 1944, a unei treimi din populaţia oraşului, care contribuise din plin la măreţia "micii Viene". Trenurile pornite din Parcul Rhédey au dus spre lagărele morţii 25.000 de evrei din Oradea, mulţi după ce deja fuseseră schingiuiţi...

Începutul calvarului

Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, a însemnat începutul prigoanei pentru cei 160.000 evrei din această zonă. Ca peste tot, şi în Oradea, oraş construit în bună parte de comunitatea evreiască, au fost aplicate imediat legi împotriva acesteia. Numărul medicilor, avocaţilor, scriitorilor şi funcţionarilor evrei nu trebuia să depăşească 20%, căsătoriile între evrei şi neevrei au fost interzise, iar comercianţii comunităţii au fost scoşi din centru, fiind înlocuiţi cu aşa-numiţii "paraşutişti" veniţi din "patria mamă", adică Ungaria lui Horthy.

"Excluşi din viaţa maghiară, (evreii - n.r.) trăiau retraşi sperând că astfel, ca pe insulă, vor supravieţui seismului general. Poate acum ar fi fost momentul prielnic pentru plecare sau pentru a pregăti rezistenţa. Dar toată lumea aştepta, parcă paralizată, să se întâmple o minune", scrie Téreza Mózes în cartea sa, "Evreii din Oradea". Mare amăgire! În 1942 au fost încorporaţi în primele detaşamente de muncă forţată liderii spirituali ai comunităţii iudaice - medici, avocaţi, funcţionari - şi expediaţi în Ucraina.

Steaua stigmatizării

Trupele germane, intrate în martie 1944 în Ungaria, au impus reguli draconice: evreii nu mai puteau călători fără aprobări speciale, au fost excluşi din funcţiile publice, din presă şi din viaţa artistică. Din 5 aprilie 1944, orice evreu care împlinise 6 ani era obligat să poarte, cusută pe piept, "o stea în şase colţuri de culoarea galbenă a canarului".

Administraţia maghiară şi-a dat concursul cu tot zelul. "Pentru rasa maghiară, evreimea reprezintă un element nedorit din punct de vedere moral, spiritual şi fizic. (...) Trebuie căutată acea rezolvare care să excludă complet prezenţa evreilor în viaţa maghiarimii", spunea la Radio Budapesta secretarul de stat Endre László.

În aceeaşi perioadă, ofiţerii SS intrau peste bogaţii comunităţii din Oradea, luându-le bunurile, arestându-i pe unii şi evacuându-i pe alţii. La scurt timp, de altfel, printr-un decret al guvernului maghiar, toţi evreii au fost obligaţi să-şi predea integral avuţiile. Nimeni nu putea să păstreze mai mult de 3.000 de pengö. "În spatele măsurii a fost dorinţa guvernului ungar ca el să beneficieze de averea evreilor, şi nu nemţii", notează Téreza Mózes.

La fiecare lege antievreiască existau şi aşa numite exceptaţii, dar derogările se dădeau în condiţii severe. Ştiind că nu va primi aşa ceva, Emil Weiszlovich, proprietarul Hotelului Parc, care a găzduit de-a lungul vremii personalităţi precum Rabindranath Tagore şi Carol al II-lea, nici n-a mai cerut-o. Spirit nonconformist, şi-a desigiliat locuinţa care îi fusese confiscată, iar apoi şi-a plătit scump gestul, fiind dus în lagăr la Sárvár, în Ungaria, unde a fost ucis în bătaie.

"Pentru jidani nu merită să plângi"

Pe 30 aprilie 1944, secretarul de stat Endre László, considerat călăul evreilor maghiari, sosea la Oradea pentru a pecetlui ghetoizarea, acţiunea fiind coordonată apoi de viceprimarul Gyapay László. Teritoriul ghetoului a fost fixat în jurul Sinagogii Ortodoxe din actuala stradă Mihai Viteazul, în perimetrul delimitat de străzile Avram Iancu, Traian Moşoiu, Piaţa 1 Decembrie, Kogălniceanu şi Sucevei.

Acolo a fost înghesuită, din 3 mai, o treime din populaţia oraşului, circa 25.000 de persoane, ghetoul fiind al doilea ca mărime din Ungaria, după cel din Budapesta. Un altul, mai mic, a fost împrejmuit şi în Piaţa Cazărmii, unde au fost adunaţi circa 8.000 de evrei din restul judeţului.

În volumul "Drumul Holocaustului" (de Vasile Ciubăncan, Maria Ganea şi Ion Ranca) se arată că Csér Lajos, funcţionar la Primărie, s-a oferit să facă un supracontrol pe teren să vadă dacă n-a rămas cineva în urmă. Astfel, în Ioşia a văzut că soţia evreică a pantofarului Ioan Potovan, abia devenită mamă, nu fusese ridicată deoarece prin căsătorie se convertise la creştinism, iar a ordonat internarea femeii şi a copilului în ghetou. Familiei şi vecinilor care au intervenit în apărarea lor le-ar fi spus ironic: "Pentru jidani nu merită să plângi!".

Torturaţi pentru averi

În ghetou, într-o cameră locuiau, în întuneric, câte 15-16 oameni, care n-au fost lăsaţi să ia cu ei decât haine şi mâncare. Perimetrul a fost împrejumuit cu un gard înalt de 2 metri, din piatră şi lemn, iar ferestrele clădirilor au fost bătute în scânduri. Comanda a fost preluată de şeful jandarmilor din Oradea, Péterffy Jenö, care a dat imediat un regulament extrem de dur.

Cei care încercau să fugă erau împuşcaţi fără avertizare, iar ghetoul trebuia să fie "pustiu şi mut" chiar şi în timpul zilei. Separat, echipe de jandarmi s-au instalat în fosta fabrică Dreher, unde au schingiuit mii de evrei, punându-le aceeaşi întrebare: "Unde ţi-ai ascuns averea, jidanule?". "La bărbaţi le-au fost lovite testiculele şi au fost torturaţi cu curent electric. La femei, un pol al catodului de curent era introdus în vagin, iar celălalt în gură", mărturisea în 1946 un supravieţuitor, Schwartz Ernest. Şeful comunităţii mozaice, Leitner Sándor, a fost "interogat" 13 zile pentru a preda o listă a evreilor bogaţi, la final fiind scos pe targă.

Adesea, notează Téreza Mózes, copiii erau duşi să asiste la suferinţa părinţilor, aşa că nu degeaba ghetoul orădean şi-a câştigat negrul renume de a fi cel mai dur din Ungaria. Speriaţi de torturi şi de zvonul că ar urma să fie deportaţi, mulţi evrei şi-au pus capăt zilelor chiar în ghetou.

Masacraţi la Auschwitz

Pe 25 mai 1944, din fostul Parc Rhédey (actualul Bălcescu) a început deportarea evreilor spre lagărele Auschwitz-Birkenau, operaţiunea durând până la jumătatea lunii iunie. Vagoane folosite pentru transportul animalelor duceau câte 70 de persoane înghesuite una în alta, având la dispoziţie doar o găleată în care să-şi facă nevoile. Geamurile fuseseră bătute în sârmă ghimpată pe dinăuntru, ca să nu poată fi deschise, aşa că mulţi au murit pur şi simplu sufocaţi. Trenurile au oprit o singură dată, la Košice, dar nu pentru a fi coborâte cadavrele, ci pentru ca jandarmii unguri să confişte oropsiţilor şi ultimele bunuri ascunse.

De acolo, evreii au fost preluaţi de SS şi duşi, cum se ştie, spre destinaţia finală. Oradea era aproape "Judenfrei" (fără evrei - n.r.), aşa cum şi-au dorit autorităţile. Majoritatea au pierit în camerele de gazare, în crematorii ori de boală, acasă întorcându-se abia 2.000 de supravieţuitori. Încă de atunci au rămas fără răspuns multe întrebări, una fiind dacă vinovaţii au răspuns cu toţii, iar alta dacă i-a plâns oraşul destul pe "fiii" care i-au dat viaţă?

"NU VREAU SĂ MOR"
Gazată de Mengele

"Micul meu jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă sau într-un pod. În orice gaură". Aşa se confesa micuţa Eva Heyman (foto) jurnalului pe care l-a ţinut în ghetoul din Oradea, publicat în 1948, sub titlul "Am trăit atât de puţin".

Spre deosebire de mama ei (Ágnes Rácz) şi de tatăl vitreg (scriitorul Béla Zsolt), care au reuşit să se salveze cu ajutorul doctorului Miksa Kupfer, Eva a fost trimisă la Auschwitz, unde a murit într-o cameră de gazare pe 17 octombrie 1944, după ultima şi, posibil, cea mai amplă selecţionare a evreilor de către doctorul Josef Mengele, supranumit "îngerul morţii".

Joia trecută, Asociaţia Tikvah ("speranţă", în ebraică) a dezvelit în Parcul Bălcescu, de unde au plecat trenurile morţii acum 70 de ani, un memorial ce-i poartă numele, dar care omagiază memoria tuturor copiilor şi tinerilor din această zonă ucişi în Holocaust.