Copile, fii cu-minte! De dragul meseriei, un reputat medic psihiatru de 77 de ani lucrează voluntar la Spitalul Municipal

Într-o lume nebună, e o pildă de normalitate. Considerat unul dintre cei mai reputaţi psihiatri de copii, medicul orădean Kecskemeti Ştefan, este şi acum - la 77 de ani - fascinat de meseria pe care şi-a ales-o într-o vreme în care copiii cu probleme mintale erau cu toţii denumiţi pur şi simplu oligofreni şi primeau, în cel mai bun caz, un tratament superficial, doar ca aceştia să nu "deranjeze" lumea.

După multe lupte, unele câştigate, altele pierdute, bătrânul doctor continuă şi acum să lucreze. Căci, spune el, numai munca îl ţine în viaţă. Iar munca e şi singura plată care îi trebuie...

Copilul cu probleme

"Ce-aţi putea scrie despre un boşorog ca mine?", întreabă bătrânul modest, stând într-un fotoliu din la fel de modesta locuinţă, cu doar o cameră, pe care a "tapetat-o" cu o mulţime de tratate de psihiatrie. Doctorul Kecskemeti Ştefan locuieşte singur. Soţia sa, Alexandrina, "Puşa mea", cum o alinta, tot psihiatră, s-a stins în urmă cu zece ani. Copii n-au avut, iar singura rudă apropiată îi este fratele, Peter. Cu el vorbeşte însă doar pe net, căci locuieşte în Canada.

S-a născut în Banat, unde greutăţile l-au încercat încă din copilărie, pentru că imediat după război părinţii s-au despărţit. Apoi, pentru că erau înstăriţi, comuniştii i-au catalogat duşmani de clasă. Tatăl a ajuns într-un lagăr de muncă, iar mama a fost evacuată din casă. "Lucrurile acestea m-au dărâmat. Aşa am pus mâna prima oară pe o carte de psihologie. Mai târziu am citit Freud, Adler şi Jung, care m-au atras către studiul creierului uman", spune doctorul.

Cu mâna în foc

La începutul anilor '60 termina Medicina din Timişoara cu nota maximă: 10. Acolo a cunoscut-o şi pe Puşa, care i-a devenit soţie. Încă de atunci ştia că vrea să se specializeze în psihiatria infantilă, domeniu aflat, în România, abia la începuturi. "Făcusem un stagiu într-un spital pentru adulţii bolnavi mintal. A fost de groază. Pe atunci li se prescria un singur medicament, care funcţiona ca o cămaşă de forţă. Tâmpea pacientul. De-asta am vrut să mă ocup de copii", se confesează doctorul Kecskemeti.

Pe atunci, copii afectaţi psihiatric erau stigmatizaţi ca oligofreni şi abandonaţi în condiţii mizere, departe de ochii lumii. În '61, a cerut să fie repartizat la primul spital de neuropsihiatrie infantilă, care tocmai fusese înfiinţat la Păclişa, în judeţul Hunedoara. A văzut multe orori şi aici. "Unul dintre pacienţi, în timpul unei delir, îşi pusese mâna în sobă şi, în timp ce carnea îi ardea, el râdea fără să simtă nimic", povesteşte medicul. Treptat, a reuşit să schimbe lucurile, schimbând întâi înfăţişarea spitalului.

Ajuns director, le-a amenajat copiilor spaţii de joacă şi le-a asigurat aşa-numite terapii ocupaţionale, pe atunci o noutate, deoarece nimeni nu credea la noi că sănătatea, mai ales a copiilor, depinde şi de cât sunt de ocupaţi cu anumite îndeletniciri. "Unitatea a devenit, cred, cea mai modernă din Europa de Est. Am adus psihologi, am înfiinţat o şcoală şi o grădiniţă", povesteşte doctorul.

Lupta cu "Napoleon"

La Păclişa, Kecskemeti a diagnosticat şi primele cazuri de autism infantil din România. "Aceşti copii trăiesc ca într-un clopot de sticlă. Sunt deranjaţi de orice schimbare din jurul lor, iar în lumea lor interioară nu poate pătrunde nimeni. Nu zâmbesc şi nu pot duce niciodată o viaţă normală, pentru simplul motiv că nu pot relaţiona cu nimeni", explică medicul. Ştefan a studiat mult boala şi chiar şi-a susţinut doctoratul pe această temă.

Succesul nu l-a scutit însă de mazilire, şi aşa a ajuns tocmai în Bihor, la "Căminul spital de copii neuropsihici, irecuperabili" din Cadea. Prima "operaţie" a fost să dea jos de pe frontispiciul aşezământului sintagma "irecuperabili", deoarece excludea din start orice speranţă. Timp de 14 ani, ajutat de soţie, a introdus concepte moderne de recuperare precum terapiile prin joc, artă şi alte ocupaţii. "Totdeauna am fost un duşman al medicamentelor, am preferat terapia. Dacă cineva vine şi-ţi spune că e Napoleon, nu poţi să-l combaţi, trebuie să cauţi fărâma de normalitate din creierul său şi de acolo să începi să sapi pentru recuperare", crede medicul.

A transformat căminul într-un spital de neuropsihiatrie infantilă cu 160 de paturi, dar în 1977 a fost din nou mazilit: tatăl său se recăsătorise cu o nemţoaică şi plecase în Republica Federală Germană. Atunci a vrut să părăsească Bihorul, dar Direcţia Sanitară s-a opus. După încă cinci ani la Cadea, i s-a oferit un post la Oradea, pe care l-a acceptat cu o condiţie: "Am cerut o clădire unde să înfiinţez un centru de sănătate mintală pentru copii. Era proiectul meu de suflet".

Vis "furat"

Kecskemeti a primit o clădire lângă Spitalul de Psihiatrie, unde a înfiinţat Centrul de Sănătate Mintală Infanto-Juvenilă, cu 60 de paturi şi cabinete de psihologie, unde folosea cele mai moderne metode de terapie. Încet, a mutat accentul spre prevenţie, dezvoltând un program în cadrul căruia medicii mergeau în maternitate, creşe, grădiniţe şi şcoli pentru a-i testa pe cei mici. "Atunci au fost văzuţi peste 8.000 de copii. Cei cu dificultăţi de învăţare făceau jogging mintal, un program cu metode de stimulare a minţii".

Deşi şi-a văzut visul cu ochii, Kecskemeti numeşte anii petrecuţi în centrul orădean ca "deceniul pierdut". În 1992, după Revoluţie, a fost înlocuit de la conducerea unităţii, iar acum centrul este secţie de psihiatrie infantilă a Spitalului Municipal. "Mi-au mâncat zilele. Distinşii mei colegi îmi trimiteau controale pe cap numai ca să pună mâna pe clădire. În final, au reuşit", zice, cu amărăciune, bătrânul medic.

"Nebun" după meserie

Doctor în medicină şi director a două spitale, a ajuns să concureze pentru un post la Policlinica Spitalului de Copii. Dar nu regretă. Îşi găsise liniştea. "Nu mai aveam responsabilităţi şi puteam să-mi fac meseria de medic". Lucrează şi acum la spitalul care, între timp, a căpătat numele Gavril Curteanu, un medic care i-a fost bun prieten.

Pentru că legea interzice medicilor pensionari să mai lucreze la stat, de 7 ani o face pe gratis. "Era director Gheorghe Carp şi l-am întrebat: Dacă vin să lucrez gratuit, mă primiţi? Aşa am putut rămâne". Şi n-are de gând să se oprească. "Atât timp cât pot să transform un copil care intră în cabinet cu ochii mari de groază într-unul care pleacă zâmbind, eu vreau să mai lucrez", îşi enunţă deviza bătrânul doctor care, la 77 de ani, şi-a păstrat o vitalitate de invidiat. "La un moment dat m-a întrebat tata dacă am fost nebun de dinainte sau după ce am început cu psihiatria", glumeşte el.

Oricare ar fi răspunsul, cert e că în continuare se dovedeşte "nebun" după meserie. Urmăreşte pe internet toate descoperirile şi scrie în continuare lucrări de specialitate. Când a ajuns la a 190-a, a şi renunţat să le mai numere. "Meseria mea e fabuloasă - spune el - fiindcă am de-a face cu materialul cel mai schimbător: omul"...

FĂRĂ PĂRINŢI
Uitaţi acasă

Potrivit doctorului Kecskemeti Ştefan, factorii care dereglează psihic copiii şi adolescenţii lumii de azi sunt numeroşi. Unul ar fi sărăcia. "Un copil mai sărac care merge la şcoală cu haine ponosite şi-şi vede colegii aduşi cu maşina de părinţi poate dezvolta complexe enorme". Cele mai multe cazuri sunt, însă, legate de traume familiale, cum e despărţirea părinţilor plecaţi la muncă în străinătate. "Acest lucru le afectează şi le va afecta relaţiile cu ceilalţi oameni, din punct de vedere al ataşamentului. Sunt tot mai multe asemenea cazuri. Cred că dintr-o clasă cu 25 de elevi, 8 au părinţii în Italia, Spania şi alte ţări străine", zice doctorul.