"Hai acasă, fătu' meu!": Tărcăiţa, satul cu cei mai mulţi localnici plecaţi în străinătate

Tărcăiţa nu are nevoie de Schengen. Satul de la poalele Munţilor Codru Moma este de mult integrat în toată Europa. La propriu.

Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor '90, când tinerii au prins să plece la muncă în străinătate, populaţia localităţii ce aparţine comunei Tărcaia a scăzut constant. Astăzi, tot al treilea tărcăiţan e stabilit în Spania, Italia sau aiurea. În urmă au rămas părinţii, dorul şi regretele. "Eu i-am încurajat: «Mereţi să vă faceţi un rost». Acuma îmi bănui. De ştiam că or să stea cu anii, nu-i lăsam să plece în veci", oftează Florica Ile. Şi la fel fac majoritatea bătrânilor...

Exodul

Tărcăiţa are ceva din aerul unei gări de munte. Băncile goale şi scârţâitul vântului prin crengi te fac să te îndoieşti că satul e locuit. În lumina murdară a amiezii locul miroase a iarnă şi-a lut întors cu plugul. Uliţa principală curge domol străjuită de case domneşti, etajate, gătite şi goale.

"Bateţi oriunde şi vă deschide vreun bătrân. Tineretul e dus în străinătate. O luaţi pe şirul căşilor: de la numărul 1 doi din patru copii sunt în Spania, de la 22 au plecat amândoi băieţii, la numărul 29 a rămas nană Catiţa singură, de la 38 au plecat amândoi pruncii, de la 52 toţi fraţii lui Mircea sunt în străinătate, şi tot aşa până-n capătul satului", îndrumă o localnică. Şi nu exagerează.

La o populaţie de 455 de locuitori cu drept de vot, cât număra aşezarea la alegerile din 2012, nu mai puţin de 150 de votanţi erau plecaţi la muncă "afară". Exodul a început la mijlocul anilor '90 şi s-a mai potolit abia acum vreo doi ani. Când s-a întors în ţară primul şomer european.

Singuri împreună

Din bătătura familiei Ile, de la numărul 1, pruncii au plecat de mult, ca din toate vetrele satului. Au rămas în casa bătrânească doar nană Floriţă şi bace Traian. Bătrânii îşi duc zilele din pensia bărbatului, lucratul pământului, două vaci şi un porc. Ca mai tot satul.

Bărbaţii, care au mai lucrat la vremea lor la Beiuş sau Ştei, mai trag de o pensie, dar femeile trăiesc numai din munca mâinilor şi ce mai primesc de la copii. "La noi, aşa a fost rândul: femeia o grijit de casă şi de prunci să poată omu' lucra. Amu ce s-or mai schimbat lucrurile", zice bătrâna.

Deprinşi să trăiască din puţinul bătăturii, bătrânii se descurcă cum pot. Uliţa satului, goală cât e ziua de lungă, prinde viaţă doar seara şi în zilele de sărbătoare, când ţăranii ies la o poveste pe laviţa din faţa porţilor. Inevitabil, vorbesc despre copiii plecaţi.

"Am rămas numa' noi cu focu' nost'. S-o umplut satul de bătrâni ca de boală. Când or început să ne plece pruncii, amu-s 20 de ani, n-am simţit greul, că aveam 40-50 de ani, da' amu-i tăt mai rău rându'. Nu mai pot oamenii lucra ca altădată. Dacă nu s-ar ajuta între ei nu ştiu ce-ar fi de lumea asta", oftează femeia.

Gustul de acasă

Nădejdea tărcăiţanilor sunt fiii şi fiicele risipiţi prin lume. Ei le trimit bani, ei le modernizează casele cu mansarde, termopane şi încălzire centrală, ei le plătesc lemnele şi le alină bătrâneţile. Dar, din păcate, tot mai rar. "De vorbit, vorbim la telefon, dar de venit acasă vin doar în concediul din august, câteodată de Crăciun şi niciodată de Paşti, că nu se potrivesc cu ale noastre", povesteşte bătrâna.

Ca să le potolească dorul de casă, Floriţa le trimite celor doi copii stabiliţi afară, de câte ori un consătean ia drumul Spaniei, bucate de Tărcăiţa. "Pun pe pachet pită făcută în cuptor, cârnaţi de la noi, dulceţuri de casă şi carne de pui pentru supă, că-s sătui de mâncarea străinilor. Mai mult de o lună nu poţi birui cu ea", zâmbeşte nana.

Amară străinătate...

Floriţa vorbeşte despre bucatele europenilor pe gustate. Ca mai toţi bătrânii satului, şi-a vizitat copiii în străinătate: să îi ajute în casă, să îşi sărute nepoţeii născuţi departe, să vadă lumea...

Previzibil, Spania nu i-a fost dragă. "Oamenii-s reci, nu stau la poveşti, ca noi amu', nu vezi bancă în faţa căşii, pita e un corn de un metru şi nu ştii în veci că-i luni ori duminică dacă te uiţi pe geam". I-au plăcut numai şoselele şi portocalii. "Pe o vale ca a noastră au săpat în stâncă drum ca-n palmă. Mergi şi nu te scutură nimic. Toată ţara-i numa' piatră şi spini, da' au nişte livezi de mandarini şi portocali de toată frumuseţea", povesteşte femeia.

Floriţa a fost în Spania de două ori şi nu s-ar mai duce. "De-amu' poate c-or veni pruncii acasă. S-or stricat lucrurile şi acolo. Nu este casă fără şomer. Construcţiile nu mai merg, unde au fost patru fabrici a rămas una, restaurantele s-or închis, unde or avut femei în casă le-or dat drumu' că nu le mai pot plăti. Or fost care şi-or pierdut minţile. Îs vremuri grele, iar ei nu-s învăţaţi ca noi, cu puţin". Mândră de copii, bihoreanca e convinsă că odată ce au biruit între străini s-ar descurca acasă oricând, aşa că vede cu ochii minţii ziua când se vor întoarce în ţară.

Satul cu dor

Câteva case mai jos, spre mijlocul satului, bace Petre, tatăl a doi băieţi stabiliţi unul în Marea Britanie şi altul taman în Mongolia, la Ulan Bator, nu mai crede însă în repatrierea celor plecaţi. "Bătrânii se mint singuri, pentru că se descurcă tot mai greu. Cât mai poţi, te mai ridici şi faci una şi alta, dar aici-i ziua când nu mai poţi spera la un reazăm". Petre nu crede că reazemul va mai veni aşa cum speră sătenii. "Să fim serioşi, n-o să se întoarcă nimeni de bunăvoie. Tineretu-i plecat de 20 de ani, şi-a găsit un rost, s-a căsătorit, şi-a făcut prunci şi şi-a luat case acolo. La ce-ar veni în Tărcăiţa?", zice pensionarul.

De fapt, el unul nici n-ar mai vrea să îşi vadă copiii întorşi în ţară. "La noi n-a fi bine în veci. Locuri de muncă nu sunt, o afacere nu poţi să începi, un viitor pentru copii nu ai", analizează rece bărbatul. "Dar lasă, că-i bine şi aşa. Le aşază Dumnezeu pe toate...", oftează în final, resemnat şi fără chef.

Cam cum e, de altfel, toată Tărcăiţa. Un sat de bătrâni, goliţi şi muţi precum copacii care străjuiesc şoseaua spre sat, după o viaţă în care au păzit drumul pruncilor spre lumea largă. Mistuiţi de dor şi de grija că, în curând, nu le vor mai putea fi reazăm...

UNU' ŞI UNU'
25
de locuitori pe kilometru pătrat numără Tărcaia, comuna din Bihor cu una dintre cele mai mici densităţi ale populaţiei

VREMURI BUNE ŞI RELE
Totul pentru satul tău

Situat la 75 de kilometri de Oradea, satul Tărcăiţa a început să se depopuleze în urmă cu două decenii, când tinerii au plecat la muncă în străinătate. "Primii s-au dus în Spania, că le era mai uşor cu limba. Apoi şi-au tras după ei neamuri şi prieteni. Acum sunt care pe unde, în Italia, în Germania, în Anglia, peste tot", povesteşte viceprimarul Halasz Francisc (foto).

Depărtarea nu a putut totuşi să-i despartă pe tărcăiţani de satul natal. "Cam tot ce au câştigat au cheltuit în ţară. Şi-au construit case cu etaj în locul celor bătrâneşti, şi-au cumpărat apartamente în Beiuş şi le-au luat bătrânilor tractoare", spune vicele.

Tineretul şi-a ridicat satul din propriile buzunare. "Ortodocşii au adunat peste 200.000 de euro şi au construit o biserică aşa de frumoasă că a venit episcopul de la Oradea să o sfinţească, iar baptiştii şi-au făcut în numai şapte săptămâni o casă de adunare, deşi abia dacă sunt 50 în tot satul", zice Halaszs.

Viceprimarul spune că până acum doi ani tineretul a umplut satul în fiecare concediu. "Acuma s-a stricat treaba. Vin să îşi vadă bătrânii doar cei rămaşi fără lucru. Nu stau aici, ci se mută la oraş. În doi ani, cât îi ţine ajutorul de şomaj, tot şi-or găsi de lucru...".