Satul fără oameni: Odată cu moartea ultimului locuitor, Pădureni a devenit prima localitate-fantomă din Bihor (FOTO)

La casa lui Joska bacsi nu latră câine. În curtea înghesuită de construcţii din chirpici cu jugularele de lemn ţâşnind din tencuială mai mârâie doar vântul.

Streşinile pleoştite pe geamuri orbite de colb, stupii trândăvind pe-o rână şi scripetele de făcut fântâni căzut lângă casă mărturisesc doar primăveri trecute. Locul miroase a floare, mucegai şi săpătură, înţepător ca o bătătură de arşeu. Gospodăria de la numărul 13 are ceva de muzeu şi mormânt. "Satul Pădureni a murit odată cu Joska bacsi", spune primarul comunei Viişoara, Vasile Beke.

Satul cu necaz

Aflată la 8 kilometri de Marghita, cam pe unde se agaţă harta judeţului, comuna Viişoara are în componenţă prima localitate-fantomă din Bihor. Somogyi Iosif, ultimul locuitor din Pădureni, a încetat în viaţă în a treia sâmbătă din martie, lăsând pustie singura gospodărie rămasă în picioare. "Acum avem un sat fără locuitori. La prima reorganizare administrativă va fi şters din acte", spune primarul Vasile Beke (foto).

Botezată Pădureni pentru aşezarea sa pe o vale blândă înconjurată de păduri şi livezi, localitatea a fost poreclită de viişoreni "Satul cu necaz". Situată la 4 kilometri distanţă de centrul de comună, aşezarea n-a avut niciodată drum pietruit, curent electric sau reţea de telefonie. Pământul albicios dădea recolte slabe de grâu şi porumb, aşa că gospodarii au început să semene secară.

Sătenii îşi completau veniturile crescând animale şi albine sau cultivând vie şi pruni. Şi totuşi, nu erau săraci. Satul avea propria ciurdă cu 60 de vaci, cât nu are azi toată comuna, şi în fiecare bătătură creşteau câţiva porci şi zeci de păsări. Cu cât mai multe cu atât mai bine, pentru că le răreau vulpile...

Departe de lumea dezlănţuită…

Înfiinţat în 1914 de gospodari atraşi de pretutindeni de preţurile mici ale terenurilor, satul şi-a dus viaţa după propriul ritm, dictat de munci agricole, nunţi şi înmormântări. "Trăiau bine şi-n comunism, că nu se băga nimeni pe ei. Aveau pădurea la 100 de metri, mai prindeau un mistreţ, mai tăiau un viţel, mai făceau o palincă...", zice primarul.

La sfârşitul anilor ’60 aşezarea număra 30 de case cu peste 100 de locuitori, majoritatea maghiari. Femeile îngrijeau grădinile şi creşteau prunci, iar bărbaţii lucrau la CAP în Viişoara, la drumuri în Marghita sau pe şantierele din Oradea. Cum în fiecare bătătură erau măcar doi copii, ani de zile satul a avut o prăvălie şi o şcoală primară. Fosta învăţătoare, Ana Mureşan, îşi aminteşte şi acum cu drag de Pădureni: "Acolo n-a fost niciodată ceartă şi invidie. Erau oameni harnici, care lucrau tot timpul ca să aibă ce pune pe masă. Se ajutau între ei, erau uniţi şi aşa îşi învăţau şi copiii".

Învăţătoarea pregătea, într-o sală încropită în casa unui localnic, între 9 şi 14 micuţi de clasele I-IV. "Copiii erau foarte cuminţi. Că ploua sau ningea, la ora 8 erau la şcoală. Nu conta că veneau pe noroaie 2 kilometri peste deal. Învăţau de mici să se descurce". Deşi greu, Ana făcea cu plăcere drumul de o oră până în Pădureni. "A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Iarna, când se crăpa de ziuă, era plin de căpriori ieşiţi să pască la marginea pădurii, iar primăvara dealurile miroseau a floare".

Treptat, însă, satul a început să se golească. Copiii au plecat la şcoală, şi-au făcut rost în lume şi nu s-au mai întors în satul uitat de lume, iar bătrânii au rămas să moară odată cu el...

Ultimul pădurean

Soţii Ana şi Iosif Somogyi (foto) au fost ultima familie cu buletin de Pădureni. Bătrânii au trăit din pensia de CAP-ist a bărbatului, creşterea animalelor şi munca pământului. Joska bacsi mai făcea un ban construind căruţe şi sănii ori săpând fântâni. "N-a avut pensie mare, dar nu i-a lipsit nimic. Când avea chef mai cobora în sat la cumpărături şi vorbea cu oamenii", spune primarul. Bătrânul nu s-a lăsat mutat din Pădureni nici măcar în ultimii 2 ani de viaţă când, rămas văduv, a devenit ultimul locuitor al satului. "Au încercat nepoţii să-l ducă de aici, dar nu s-a lăsat. În urmă cu o lună chiar mi-a spus: «Eu plec de aici numai dus!»", povesteşte Beke.

Şi aşa s-a şi întâmplat. Joska bacsi a murit, la 81 de ani, în penultima sâmbătă din martie. "Când am ajuns la el mi-a spus că îi este rău. Am sunat după medic, dar până să ajungă murise. Am înţeles că de la inimă", povesteşte nepotul, Szakas Bela. Deşi bătrân, nimeni nu se aştepta să se stingă aşa curând. "S-a ţinut bine tot timpul. Sigur, a mai fost răcit, dar în viaţa lui n-a ajuns la medic".

În urma bătrânului casa a rămas zăvorâtă. "Copiii lui vor alege, probabil, s-o dea în chirie", spune Bela. Înconjurată de păşuni şi păduri, zona este ideală pentru apicultură, relaxare sau agricultură ecologică. E greu de crezut, însă, că vor apărea doritori. Nu că n-ar vrea, dar locul, izolat şi sălbatic, acceptă numai oameni pe măsură. Iar dincolo de dealuri, la asfalt, nu cresc pădureni...

"Somogyi bacsi îşi făcea întotdeauna un ban pe lângă pensie. Construia căruţe sau căuta apă cu două bote şi apoi săpa pe locul ăla fântână. Odată cu el a murit şi satul, şi meşteşugul"

Vasile Beke

SAT PENTRU DOI
În casa pădurenilor

Astăzi pustiu, satul Pădureni şi-a avut momentul lui de celebritate cu un deceniu înainte să se stingă. Regretatul jurnalist Şerban Şerfezi (foto) a traversat pe jos dealurile Viişoarei pentru a-i vizita pe soţii Somogyi. Articolul "Sat pentru doi", publicat de BIHOREANUL în 2005, descria izolarea în care trăiau cei doi vârstnici. "Până nu de mult, soţii Iosif şi Ana Somogyi aveau un radio cu baterii şi mai ascultau câte o ştire. De când s-a stricat, cei doi nu mai ştiu ce se întâmplă în ţară şi în lume. Bărbatul nu aflase că a fost instalat un nou papă, iar femeia era convinsă că preşedintele ţării e tot Ion Iliescu", scria Şerban.

Bătrânii trăiau simplu, fără griji şi fără iluzii. "Femeia mai poate să coacă o pâine, iar eu mă mai duc în sat după ulei, petrol pentru lămpi sau chibrite. Chiar dacă-mi ia mai mult de o oră să ajung la Viişoara, eu nu mă mut. Nu mai plecăm de aici decât la Domnul", zicea bătrânul. Reportajul se încheia premonitoriu: "Acum, soţii Somogyi sunt singurii care mai ţin satul în viaţă. Însă, după ce ei nu vor mai fi, Pădureni poate să devină în Bihor prima localitate fără locuitori..."