Campionul nimănui

Ora 7 dimineaţa. Un bătrân iese agale pe poarta azilului de noapte. Chiar dacă vremea care a trecut peste el a lăsat destule semne, omul merge drept şi liniştit.

De la primul chioşc ce-i iese în cale îşi ia câteva ziare şi intră cu ele într-o cârciumă, unde cere o cafea. Răsfoieşte paginile şi se opreşte melancolic la izbânzile orădenilor consemnate la secţiunea sport. Odinioară, poza lui era pe acea pagină. Astăzi, când e bolnav şi bătrân, nimeni nu-l mai vrea...

O viaţă în apă

La cei 72 de ani, Aurel Muthu, un bărbat bine făcut, de peste 1,80 metri, e tare derutat atunci când portarul de la azilul de noapte din strada Gutenberg îi spune că a venit cineva să-l vadă. "Cine mă caută? Că nimeni nu vine la mine...", spune omul neîncrezător. De ani de zile nu şi-a văzut familia şi nici casă nu mai are de mult. Dar viaţa lui n-a fost tot timpul aşa. Dimpotrivă, în tinereţe, a avut tot ce-şi putea dori: bani, o carieră de succes şi o familie. După ce se dumireşte că întâlnirea cu reporterul BIHOREANULUI nu e de rău, bătrânul îşi începe povestea...

S-a născut în Târgu Mureş într-o familie bogată, tatăl lui fiind moşier şi prefect al judeţului numit pe atunci Târnava Mică. "Avea 300 de hectare de pământ, dar începând din 1948 de pe urma averii am avut numai de suferit", îşi aminteşte bărbatul. Bătrânul Muthu a fost de mai multe ori arestat de comunişti, şi de fiecare dată copilul său era dat afară de la şcoală. În '54, Aurel a început să joace polo la echipa din Târgu Mureş, fiind selectat pentru lotul naţional lărgit, dar şi de acolo a fost exclus când tatăl său a fost ridicat din nou.

"Pe 1 decembrie 1957 am venit la Oradea, la insistenţele fostului meu antrenor de la naţională, Emeric Freud, care a încropit aici prima echipă valoroasă a oraşului, cu băieţi aduşi din toată ţara". Un an mai târziu, cu Aurel Muthu în echipă, orădenii de la Crişul câştigau Divizia B şi promovau. În 1959, poloiştii au adus prima mare performanţă din istoria clubului, locul II în Campionatul României, la un punct diferenţă de campioana Dinamo. "Am fost golgeterul echipei în sezonul acela", îşi aminteşte Aurel Muthu.

"Eram tânăr şi frumos..."

Aurel a lucrat ca strungar la întreprinderi ca Alumina şi Înfrăţirea, dar a jucat şi în echipa locală de handbal, care însă nu i-a adus bucurii. În schimb, la polo, trei ani consecutivi, între 1959 şi 1961, Crişul Oradea a fost vicecampioană naţională. Iar în 1964, când tatăl său a fost în sfârşit eliberat din închisoare, poloistul a fost chemat din nou la naţională. "Am stat la lot doi ani, dar aveam deja 25 de ani şi era cam târziu pentru performanţă. Trecusem de perioada mea de glorie", spune Aurel.

Întors în oraşul de pe Criş, bărbatul s-a îndrăgostit de Suzana Bodol, componentă a lotului naţional de gimnastică, cu care s-a şi căsătorit, şi a avut un băiat, pe Gabriel. Numai că năravul l-a făcut să-şi părăsească familia, la începutul anilor '80. "Eram tânăr, eram frumos şi voiam mereu alte femei", spune omul, cu sinceritate.

De aici încolo, viaţa l-a purtat pe căi nebănuite. S-a recăsătorit în Oradea, iar în 1987 i s-a născut cel de-al doilea copil, Alexandra, pe care un an mai târziu a lăsat-o în grija mamei, plecând în Canada. A făcut de toate acolo, de la spălat de vase până la muncitor la o fabrică de avioane, dar după trei ani, când era pe punctul de a primi cetăţenia, s-a întors subit la Oradea. "Soţia mea mi-a trimis o casetă video cu fiica noastră spunând: "Tati, hai acasă, că mi-e dor de tine""...

Afaceri necurate

La venirea din Canada, în 1991, Aurel Muthu era un om înstărit. Recăpătase o parte din averea tatălui său şi avea şi banii strânşi peste Ocean. "Greşeala a fost că în 1998 am început afaceri cu ţiganii. Vânzări de cai, de la unul, de la altul. M-am întovărăşit cu un geambaş (n.r. - samsar de cai) care m-a furat de 300 de milioane de lei, banii ce-i aveam cum vândusem terenurile lui tata", îşi aminteşte Aurel, oftând.

Familia Muthu  a decis să-şi vândă apartamentul din Oradea şi să se mute la Arad, unde soţia lui Aurel mai avea o locuinţă. Acolo, în urma unor certuri, Aurel şi-a lăsat nevasta şi copila şi s-a întors în 2000 la Oradea, doar cu hainele. Doar că nu mai era atât de simplu: pensionar fiind, nu-şi mai găsea de lucru. O vreme, omul a mers la Târgu Mureş să lupte în instanţă pentru restul averii tatălui său, dar s-a reîntors tot fără bani. Şi de atunci a locuit în gazdă, pe la cunoştinţe...

Golurile ce-au rămas...

În urmă cu două luni, familia care-l ţinea l-a dat afară. "Mi-au zis că pentru 4 milioane de lei nu mă mai pot găzdui", spune Aurel, care şi-a găsit refugiu doar la azilul din strada Gutenberg. Cu o pensie de 600 de lei, din care 150 îi merg pe medicamente (are cancer de prostată, tensiune arterială, ulcer şi ischemie cardiacă) şi alţi 80 pe locul de dormit, bătrânul spune că se descurcă.

Mâncarea o primeşte de la Caritas Eparhial, iar în timpul zilei, când nu poate sta la azilul de noapte, se plimbă şi pierde vremea prin cârciume, unde citeşte ziare şi bea cafea. Alcool nu consumă şi nici nu fumează! Ştie, însă, foarte bine că peste iarnă îi va fi foarte greu, cu toate bolile lui, să petreacă de la 7 la cinci seara pe străzi...

Chiar dacă pentru alţii destinul său ar părea unul trist, Aurel se arată puternic, aşa cum l-a învăţat viaţa, şi nu vrea să se plângă nimănui. "Tot ce mi s-a întâmplat nu am luat-o ca pe o fatalitate, ci cred că aşa a vrut Dumnezeu". Iar acum, la bătrâneţe, are un singur regret şi o singură dorinţă. "Îmi pare rău că am fost prea aspru cu băiatul meu Gabriel şi nu m-am comportat cum trebuia s-o facă un tată. Fiicei mele consider că i-am dat ce-i puteam da", spune omul care nu şi-a văzut fiul de mai bine de 8 ani, tot din pricina unor certuri. "Atunci nu mi-am dat seama, dar acum ştiu că a fost vina mea. Tot ce-mi mai doresc e să mă ţină Dumnezeu în viaţă cât să mă ierte băiatul meu şi să-mi cunosc nepoţii".

Dacă odinioară, ca sportiv, visa ca asupra lui să se adune atenţia tuturor, acum mai speră doar la cea a fiului său. Şi aceea, preţ de o clipă...

"Am fost în viaţa mea şi foarte foarte bogat, şi foarte foarte sărac, dar caracterul nu mi s-a schimbat. Când am avut bani, m-a iubit toată lumea, când n-am avut, m-au uitat toţi"

Aurel Muthu

CRIZA PĂGUBOASĂ
Tot mai mulţi, la azil

Administratorul azilului de noapte din strada Gutenberg, Ferencz Istvan (foto), spune despre Aurel Muthu că e "un om deosebit". "E un om foarte cumsecade. Nu a avut nicio treabă cu nimeni şi, dimpotrivă, le povesteşte tuturor despre reuşitele lui din tinereţe", afirmă Ferencz.

Spre deosebire de anii trecuţi, tot mai mulţi orădeni apelează la serviciile azilului, majoritatea din cauza crizei economice. "Tot mai multe persoane vin pentru prima dată la azil. În prezent avem peste 60 de oameni adăpostiţi. Din nefericire, în ultima perioadă au venit inclusiv 6 persoane care şi-au pierdut locul de muncă şi nu şi-au mai putut permite să stea în chirie. Printre ei, şi un cuplu de tineri căsătoriţi", afirmă administratorul.

Ferencz se aşteaptă ca în perioada sărbătorilor azilul să fie şi mai aglomerat, din cauză că "homeleşii" preferă să nu rămână pe străzi de Crăciun.