O viaţă fără muzică: O elevă surdă urmează un liceu de top, ajutată de cea mai bună prietenă

Imaginează-ţi o lume în care n-ai auzit niciodată vocea mamei, râsul copilului ori melodia care te emoţionează de fiecare dată. Ţi se pare imposibilă, nu-i aşa? Şi totuşi, aşa e lumea în care trăiesc peste 400 de bihoreni hipoacuzici, şi o fac senin, comunicând prin gesturi, îmbrăţişări şi semne.

Problemele apar când vor să înveţe şi nimeni nu ştie să le explice lecţiile, când ajung la spital şi nu ştiu cum să spună ce-i doare ori când unii îi păcălesc de bani. Sfidând indiferenţa autorităţilor, mulţi arată că, în ciuda nepăsării, pot şi vor să trăiască în lumea celor care aud muzica...

Poveşti pe litere

Paulina Temelie s-a născut, acum 17 ani, surdă. Părinţii şi bunicii, tot hipoacuzici, au crescut-o într-o lume a imaginilor şi semnelor. Când a venit vremea s-o dea la şcoală şi-au dat seama că pentru a se integra şi a fi educată, fata trebuia să înveţe în rând cu toţi copiii. După mai multe încercări eşuate în alte părţi, Paulina a fost acceptată la Şcoala Generală Dimitrie Cantemir. Nu avea aparat auditiv şi nu ştia să vorbească, dar a insistat să intre în lumea "auzitorilor", cum le zice celorlalţi.

Xintia Mikle i-a fost colegă de atunci şi, chiar dacă la început nu puteau vorbi, i-a devenit cea mai bună prietenă. "În primii doi ani n-am avut curajul s-o abordez, nu ştiam cum. În clasa a III-a am încercat să vorbesc cu ea şi atunci a adus o carte, să-mi arate semnele pentru fiecare literă a alfabetului. Apoi am început să învăţ limbajul semnelor. De fapt, o fac şi acum", povesteşte Xintia.

Profesoara din bancă

Astăzi fetele sunt eleve în clasa a XI-a la specializarea engleză-spaniolă a Colegiului Naţional Iosif Vulcan. De altfel, Paulina e singura persoană hipoacuzică din Oradea care urmează cursurile unui liceu de masă, alţi adolescenţi surzi fiind nevoiţi să înveţe la un liceu special din Cluj.

Adevărul e că nici ea n-ar fi răzbit fără sprijinul Xintiei. "Eu am vrut la Pedagogic şi ei i s-a părut o idee bună. După ce am fost admise, s-a ţinut o întâlnire cu părinţii Paulinei şi cu directoarea, şi am stabilit că o voi ajuta să înţeleagă lecţiile", spune Xintia.

Misiunea nu-i e deloc uşoară. De trei ani îi traduce Paulinei, în limbajul mimico-gestual, spusele profesorilor şi, uneori şi ale colegilor, notează lecţiile astfel ca prietena ei să poată copia şi apoi învăţa. Cu ajutorul "interpretei" personale, Paulina a terminat clasa a X-a cu media 8,73. "Unii profesori scriu mai mult pe tablă, ca să poată nota şi Paulina. Unde nu înţelege ceva, intrăm pe internet, îi arăt poze, sau consultăm DEX-ul", zice Xintia.

Lecţii de prietenie

Deşi ea se sfieşte să o spună, Xintia a avut şi perioade grele când, obosită de teme şi de grija constantă faţă de prietena sa, a clacat. "Xintia e ca o mamă mereu atentă la copilul ei şi uneori nu apucă să se concentreze pe propriile teste. De altfel, are media puţin sub cea a Paulinei", spune diriginta Alexandrina Crăciun. Aşa că, mai de voie, mai de nevoie, Xintia o încurajează pe Paulina să devină mai independentă, să comunice direct cu colegii, citindu-le pe buze, prin semne sau în scris.

"Acum totul e deja o obişnuinţă. Nu mi se mai pare nimic ciudat. În discuţiile cu colegii intervin doar dacă e necesar", povesteşte Xintia. Totuşi, instinctul de a-şi proteja prietena n-a dispărut, iar dacă vreun coleg glumeşte pe seama ei, e prima care protestează. "Le spun că nu-i frumos să râdă, am putea fi oricare în locul ei", spune, matură, adolescenta.

Îngerul păzitor

Deşi cei mai mulţi colegi au acceptat-o pe Paulina, uneori este totuşi ţinta răutăţilor şi privirilor ironice, cărora nu are cum să le răspundă. Mai mult, deşi poate articula câteva cuvinte, nu se simte în largul ei s-o facă la şcoală, fiindu-i teamă că ceilalţi vor râde de rezultat. Când simte că nu mai poate supravieţui în lumea "auzitorilor", vorbeşte cu psihologa şcolii, Mihaela Levai, care a mai lucrat cu copii hipoacuzici şi cunoaşte limbajul semnelor. "Când am ceva pe suflet, mă linişteşte. Acum sunt bine şi-mi place la liceu. Noi nu suntem diferiţi, doar comunicăm diferit", transmite, gesticulând, Paulina.

Drept dovadă, atunci când nu învaţă, cele două prietene ies împreună la suc, la pizza, se uită la filme şi râd mult. Îşi spun cele mai importante secrete şi se sfătuiesc în orice situaţie. Cum nu poate s-o facă direct, Paulina scrie cât înseamnă prietenia Xintiei pentru ea: "Xintia are un suflet atât de mare, a fost mereu lângă mine. Este un înger, nu cred că mai există o persoană la fel pe lumea asta".

Muzica vibraţiilor

Paulina are, fireşte, şi prieteni din comunitatea surzilor orădeni şi clujeni, participând la tot soiul de activităţi în ţară, ca de pildă concursuri de fotografie. Anul acesta s-a dus şi la Festivalul Untold. "Să fii surdă nu înseamnă că nu poţi face orice. Muzica era foarte, foarte tare, am simţit vibraţiile pe tot corpul. Aşa simt eu muzica", transmite adolescenta. În gimnaziu, părinţii i-au luat aparat auditiv, dar fata nu s-a putut obişnui: auzea zgomote mult prea puternice, pe care nu le putea desluşi.

Fiindcă iubeşte animalele, vrea să devină medic veterinar şi e încrezătoare că va putea face faţă facultăţii chiar şi fără prietena-interpretă, care vrea o altă meserie, legată de domeniul umanist. "Îmi doresc să ajut animalele, sunt suflete nevinovate", îşi explică Paulina alegerea.

Tratamente "speciale"

Cazul ei e unul norocos. Filiala Bihor a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) are circa 400 de membri, şi mulţi abia reuşesc să se descurce în societatea "auzitorilor". Şi nu din vina lor. "La noi în ţară problema porneşte de la educaţie. Copiii surzi sunt practic constrânşi să urmeze şcoli speciale deşi nu au nicio problemă de ordin mintal, ci doar pentru că în şcolile de masă nu există interpreţi. Nu-i de ajuns ca ei să citească ceva, trebuie să şi înţeleagă lecţiile. Dar legislaţia spune că trebuie să existe interpret doar la examene", explică directorul executiv al ANSR Bihor, Angelica Platon (foto).

Drept urmare, după gimnaziu, unii urmează liceul special pentru surzi din Cluj, iar alţii şcoli profesionale şi se angajează în fabrici. "Pot spune că suntem norocoşi. După ce reuşim să angajăm o persoană într-o fabrică, ne sună cum au un alt post liber, ca să ne mai ceară angajaţi. Surzii sunt foarte harnici şi au manualitate bună", spune reprezentanta asociaţiei.

Interpreţi pe protocoale

În relaţia cu instituţiile, cu notarii, Poliţia şi spitalele, surzii ajung să apeleze tot la asociaţie. Conform legii, instituţiile trebuie să asigure accesibilitatea hipoacuzicilor la serviciile publice prin contractarea unor interpreţi în limbajul mimico-gestual, dar autorităţile din Oradea, probabil ca în toată ţara, au ales calea cea mai uşoară. Concret, au încheiat protocoale cu Asociaţia Surzilor, care are doi interpreţi acreditaţi - singurii din Bihor - pe care-i cheamă când apare o problemă de comunicare. Astfel, instituţiile sunt acoperite din punct de vedere legal, dar în teren lucrurile nu stau atât de bine.

"Mulţi dintre membrii noştri ştiu deja să vină întâi la noi când au ceva de rezolvat la o instituţie. Cei care nu o fac ajung uneori victimele unor prostioare", spune Angelica Platon. Cele mai multe se întâmplă la notari, unde legea nu precizează că trebuie să existe un interpret, ci doar un consimţământ scris. "Eu încerc să le explic tuturor. Persoanele surde pot citi, dar asta nu înseamnă că înţeleg, toate, sensul celor scrise. Limbajul semnelor este mult mai sărac decât paleta cuvintelor pe care le folosim noi. Avem un membru căruia i s-a făcut poprire pe salariu după ce a împuternicit o persoană să scoată credit bancar în numele lui, fiindcă cel care l-a prostit i-o fi zis altceva".

Fără ajutor

Într-o altă situaţie, un orădean şi-a trecut fiul ca proprietar al apartamentului fără să-şi dea seama ce face. "Notarii care ne cunosc apelează la noi sau anulează ulterior actele. Şi în cazul ăsta am reuşit să anulăm documentul. Altfel, cine ştie, poate acum omul ar fi în stradă...", spune Platon.

Nici în spitale surzii nu au cu cine comunica direct. De anul trecut, totuşi, lucrurile s-au îmbunătăţit. "Printr-un proiect am şcolit cele patru asistente sociale de la Unitatea de Primire Urgenţe a Spitalului Judeţean în limbajul mimico-gestual. Fetele chiar se descurcă, iar dacă nu, mă sună pe mine". Aceasta ar fi, crede Platon, soluţia unei integrări mai sănătoase a surzilor în societate: pregătirea şi folosirea cât mai multor interpreţi în instituţii şi chiar în domeniul privat. Doar că fondurile ANSR Bihor sunt limitate, Ministerul Muncii asigurând doar salariile celor trei angajaţi şi acoperind o mică parte a cheltuielilor.

Nici instituţiile locale nu fac mai mult, ba din contră. De anul acesta, în urma unei hotărâri a Consiliului Local, ANSR Bihor, la fel ca orice ONG chiriaş la Primărie, e obligată să plătească o sumă de patru ori mai mare pe sediul de 200 mp din strada Traian Moşoiu, adică 1.230 lei lunar, faţă de 300 până acum. "Am cerut o reducere, dar ne-a fost refuzată", spune Platon. Ca în multe cazuri, cei care aud perfect se dovedesc surzi în faţa problemelor altora...

PRIETENI LOIALI
Fanii campionului

Membrii Asociaţiei Surzilor din Bihor se întâlnesc des şi participă la diverse activităţi, precum ateliere de creaţie, expoziţii şi spectacole. La începutul anului, gama acestora s-a îmbogăţit cu ieşirile la meciurile de baschet ale CSM CSU Oradea, care l-a transferat, pentru jumătate din sezon, pe slovenul Miha Zupan, un sportiv surd, dar membru de bază al Naţionalei ţării sale, care a jucat inclusiv la Campionatul Mondial din 2014.

Aproape la fiecare meci, Miha a fost încurajat din tribunele Arenei Antonio Alexe de mai mulţi fani surzi. "Am fost şi eu la meciuri. Am vrut să-l susţinem, să nu se simtă singur aici", povesteşte Paulina.