Copiii Casei Singer

Au făcut năzbâtii, s-au julit, s-au întrecut la fotbal, au dat recitaluri de dans pentru părinţi şi, mai presus de toate, s-au împrietenit pe viaţă. Toate în acelaşi loc: o casă imensă, situată pe Calea Clujului, ce fusese naţionalizată şi împărţită în mai multe apartamente, aşa încât să încapă cât mai mulţi.

După o jumătate de secol, o parte dintre copiii crescuţi în Casa Singer s-au întâlnit amintindu-şi de copilărie şi de locul în care au petrecut cei mai frumoşi ani. Deşi nostalgici după casa dărâmată de comunişti, copiii de atunci, astăzi bunici, se bucură că oraşul a înflorit şi, mai ales cei veniţi din depărtări, spun că şi-a recăpătat strălucirea.

"Bolnavi" de nostalgie

Unii s-au revăzut prima oară după zeci de ani, alţii s-au reunit şi în alte ocazii, dar în cerc restrâns. Cum anii trecuţi peste toţi nu le-au schimbat sufletele, o întâlnire între copiii crescuţi în Casa Singer, organizată după 50 de ani, este voioasă, relaxată şi emoţionantă. Pentru "spectatorii" mai tineri, în schimb, reprezintă o adevărată incursiune în atmosfera Oradiei anilor ’50-’60.

Săptămâna trecută, Pal Ilona (Ilike), Margareta Farago (Manci), Emilia Cobe (Lia), Efraim Rittigstein (Dagi), Ioan Wallner (Jancsi), Mihai Balint (Mişi) şi Berger Adalbert (Bela), unii rămaşi în Oradea, alţii răspândiţi prin ţară, iar doi - Dagi şi Jancsi - emigraţi în anii ’60 în Israel, s-au adunat cu toţii la Oradea, însoţiţi de partenerii de viaţă, pentru a se bucura de amintirile copilăriei. "Nostalgia e o boală care există în fiecare dintre noi. La un moment dat, boala asta iese la iveală. Dacă şi Mişi, care era cel mai mare vagabond, e nebun de nostalgie...", explică Jancsi, trecând de la un ton serios la mici tachinări, nelipsite din grupul lor.

Curtea copilăriei

Prietenii din Casa Singer s-au regăsit pe rând pe Facebook şi au creat un grup numit "Kolozsvari Utca 5-7", adresa fostei lor case, punând la cale reuniunea, la care, cum era de aşteptat, n-au putut veni chiar toţi. "Doi dintre copiii care au crescut acolo sunt mutaţi în Statele Unite, i-am sunat zilele trecute pe Skype. Au plâns când ne-au văzut...",  povesteşte Jancsi.

Clădirea aparţinuse unui evreu bogat, spun foştii ei locatari. În 1947 a fost naţionalizată şi transformată într-un complex de apartamente, fiecare cu câte 2-3 camere, baie şi bucătărie. În spatele casei, spre Cetate, avea o curte mare (pe vremuri terenul de tenis al proprietarilor), devenită de-a lungul anilor terenul de joacă şi gazda multelor năzbâtii puse la cale de micii locatari. "Eu eram cea mai mare şi-i învăţam tot felul de dansuri. Cu unii era mai greu, că erau neastâmpăraţi. Dansurile le prezentam apoi părinţilor într-o serbare", îşi aminteşte Pal Ilona (foto), Ilike, cum e alintată şi acum de tovarăşii din copilărie.

Amintiri de epocă

Adunaţi de astă dată într-o casă din cartierul Dimitrie Cantemir, unde locuieşte Lia, mezina grupului şi "cea mai cuminte" dintre toţi, prietenii din strada Clujului nu doar rememorează, ci retrăiesc pur şi simplu bucuriile copilăriei.

Cum pe atunci televizorul era un lux, se întreceau pe biciclete şi trotinete şi îşi confecţionau mingi de fotbal din cârpe, iar iarna era timpul săniuşului pe dealurile ce coborau în şanţul Cetăţii. "A fost o copilărie de aur. Asta ştim cu toţii", zice Jancsi, privind una dintre puţinele fotografii pe care le au din acea vreme. "Eu sunt cel mai frumos de acolo!", intervine, pus pe şotii, Dagi, care şi-a adus şi soţia, originară din Yemen, să-i vadă oraşul natal.

În capul mesei la întâlnirea "copiilor" stă tatăl Liei, decanul de vârstă al întâlnirii şi singurul "reprezentant" al părinţilor de atunci. Fost poloist la CS Crişul, Emil Ilea (foto), turdean de origine, s-a stabilit în Oradea în 1953. "Trebuia să joc un an la Oradea, dar n-am mai plecat de aici. Ţin minte şi acum cât de frumos era oraşul. Sâmbăta seara, pe strada pietonală zici că era parada modei. Bărbaţii, mai ales evreii, erau eleganţi, îşi scoteau pălăriile în semn de salut, iar femeile purtau voaluri şi mănuşi", zice bărbatul, ajuns la 87 de ani. Îşi aminteşte că în casa de pe strada Clujului locuiau unguri, români şi evrei "ca într-o familie". "N-am auzit niciodată o ceartă între vecini", spune bătrânul.

Oradea, din nou frumoasă

Fireşte, prietenii din grupul "Kolozsvari Utca 5-7" s-au dus să-şi revadă locul copilăriei, unde acum tronează blocuri înalte. "Îmi pare rău că nu există măcar un muzeu cu imagini vechi din Oradea, inclusiv cu zona aceea. Din casa noastră nu a mai rămas nimic", zice Dagi (foto).

Totuşi, fie că au emigrat sau că au rămas în oraşul natal, "copiii" Casei Singer sunt încântaţi de felul în care arată astăzi oraşul şi cât de mult s-a modernizat. "Eu am revenit prima oară în Oradea în 2008, după 25 de ani de absenţă. Atunci am plecat decepţionat, Oradea era moartă. Când am venit anul trecut am avut un nou şoc. Nu mă interesează politica, dar ceea ce s-a făcut aici în ultimii ani este extraordinar: Oradea şi-a recăpătat strălucirea de odinioară. Ţin minte că-mi spunea tatăl meu cum, pe vremuri, i se spunea Parisul de pe Peţa", spune Jancsi, unul dintre cei doi vecini stabiliţi în Israel.

Dagi, care locuieşte tot în Israel, şi-a petrecut tot sejurul redescoperind frumuseţile arhitecturale. "Am mers cu soţia peste tot. Ieşim seara să ne plimbăm, clădirile arată din nou spectaculos, la fel şi Cetatea. Trimitem fotografii prietenilor noştri şi ne mândrim cât de frumoasă e Oradea", zice el.

Prietenii de pe Clujului se gândesc că dacă locuinţa copilăriei lor ar fi rezistat demolărilor regimului comunist, azi poate ar fi şi ea reabilitată. Se consolează doar cu gândul că le-au rămas intacte amintirile şi, mai cu seamă, că şi-au recăpătat oraşul. De data aceasta, parcă şi mai frumos decât îl ţineau minte...

O PIERDERE
Centrul lui Ceauşescu

Până la începutul anilor ’80, actualul centru civic al Oradiei era format din câteva străduţe cu case mai mici şi mai mari, magazinaşe şi ateliere, zona fiind străbătută de liniile de tramvai ce legau Parcul 23 August (azi 1 Decembrie) de Podul Dacia şi de Calea Clujului.

În ultimul deceniu al perioadei comuniste, tot perimetrul a fost supus unei sistematizări menite să-l transforme în centru politico-administrativ, dar şi să mascheze Cetatea. În acest loc ar fi fost transferate cele mai importante instituţii, grupate în jurul unui platou pietonal, pe marginea unui bulevard larg, care să poată găzdui manifestări populare.

Prima piesă, care trebuia să domine zona, ar fi fost Monumentul Independenţei, inaugurat în 1982 în prezenţa lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu (foto). Simbolizând clasa muncitoare, ţărănimea şi intelectualitatea, statuia a fost dezafectată după 1989 pentru a face loc noii Catedrale Ortodoxe. Din restul construcţiilor planificate s-au construit doar câteva blocuri, între care şi cele ridicate în locul Casei Singer.