Senatul Universităţii din Oradea a aprobat înfiinÅ£area Centrului de cercetare a istoriei evreilor Eva Heyman, un centru instituÅ£ionalizat care îÅŸi propune, aÅŸa cum îi spune ÅŸi numele, cercetarea activităţii evreilor care au locuit în Oradea. "În Oradea a existat o foarte importantă minoritate evreiască până în 1944, când a fost "ghetonizată". S-au întors doar circa 3.000 ÅŸi au avut un rol foarte important în dezvoltare Oradiei", a precizat istoricul Antonio Faur, miercuri, într-o conferinţă de presă.

O istorie ignorată

ÎnfiinÅ£area centrului s-a făcut la cererea unui grup de istorici tineri din cadrul Departamentului de Istorie a Universităţii din Oradea, grup care de ceva timp se dedică cercetării istoriei evreilor orădeni. Ideea a pornit de la constatarea lor că s-a acordat prea puÅ£ină importanţă acestor cetăţeni ai oraÅŸului, existând doar "vreo două cărÅ£i despre ei". Membrii centrului îÅŸi propun să scrie articole despre evreii orădeni, să susÅ£ină conferinÅ£e ÅŸi să organizeze expoziÅ£ii pe aceeaÅŸi temă. Până acum au ÅŸi organizat deja două conferinÅ£e internaÅ£ionale, cu accent pe momentul holocaustului.

Centrul, în care activează opt membri, funcÅ£ionează deocamdată în clădirea renovată de Universitate pentru Facultatea de Arte, urmând a se muta, când lucrările de reabilitare vor fi gata, în sediul fostei biblioteci universitare.

Numele centrului este dat după orădeanca Eva Heyman (foto), care s-a născut ÅŸi a locuit aici, însă la 13 ani a devenit victima holocaustului. Jurnalul ei a fost însă păstrat, iar ulterior publicat.

Mărturia unei tragedii

BIHOREANUL a prezentat, în 2005, povestea fetiÅ£ei, născută la Oradea pe 13 februarie 1931. Era singurul copil al unui cuplu ungaro-evreu ÅŸi, pe când era mică, părinÅ£ii ei au divorÅ£at, iar ea a trebuit să se mute cu bunicii ei, care aveau o farmacie în Oradea.

Când a împlinit 13 ani, în anul 1944, Eva a început să Å£ină un jurnal, jurnal ce a devenit o mărturie a dramei trăite de evreii din Oradea în timpul holocaustului. Lozincile ÅŸi îndemnurile rasiale din presă ÅŸi de pe străzile Oradiei nu conteneau. Averile adunate de evrei erau confiscate, nu aveau voie să iasă din case decât dimineaÅ£a, cu steaua galbenă în ÅŸase colÅ£uri cusută pe haine, ÅŸi numai pentru o oră. Încet, încet, autorităţile îi "împachetau" în ghetoul de la marginea oraÅŸului.

La 1 aprilie, familia Evei era singura din cartier care mai rămăsese în propria casă. Nu pentru mult timp. Pe 5 mai, Eva ÅŸi familia ei erau duÅŸi în ghetou. "Micul meu jurnal, sunt prea mică să pot descrie ce-am simÅ£it...", scria fetiÅ£a.

Ultimele pagini dezvăluie viaÅ£a între zidurile celui mai mare ghetou din Ungaria horthystă, cel din Oradea, declarat de autorităţile din Budapesta "ghetou-model", datorită terorii instaurate de Peterffy Jeno, comandantul batalionului-ÅŸcoală de jandarmi. "În ÅŸapte camere locuim 84 de oameni, iar holul ÅŸi coridorul sunt ÅŸi ele pardosite cu saltele", spunea Eva. "Seara am vrut să aprindem lumina electrică, dar am fost deconectaÅ£i: evreilor nu li se cuvine lumina electrică", scria fetiÅ£a.

"Nu vreau să mor"

Pe tot parcursul jurnalului, mai ales în ultimele zile petrecute în ghetou, fata repeta că nu vrea să moară. Mai mult ca niciodată, dragostea pentru viaţă aproape că striga. "Eu, Micul meu jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aÅŸ putea rămâne aici. AÅŸ aÅŸtepta sfârÅŸitul războiului într-o pivniţă sau într-un pod. În orice gaură. Eu, Micul meu jurnal, m-aÅŸ lăsa sărutată ÅŸi de jandarmul acela care se uită cruciÅŸ ÅŸi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc"...

Ultimul episod povestit în jurnalul fetiÅ£ei era cel în care micuÅ£a îÅŸi vede servitoarea care nu era evreică, pe Mariska, cea care îi ducea mâncare pe furiÅŸ în ghetou. Un jandarm prietenos "i-a dat voie să intre. Nu mai pot scrie, Micul meu jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska...", erau ultimele cuvinte scrise de Eva care, simÅ£ind că nu mai avea scăpare, i-a dat servitoarei jurnalul. Eva ÅŸi bunicii ei au fost duÅŸi apoi la Auschwitz, unde, conform mărturiilor unor evrei care au scăpat, pe 17 octombrie 1944 a fost dusă la camera de gazare.