Oradea lui Mantheas: Grecul Mantheas Ţindzilonis a coordonat ridicarea în oraş a peste 30 de blocuri

Mantheas Ţindzilonis îşi aminteşte cum în copilărie se juca la pârâul din comuna natală, Samarina, în Grecia. Sunt singurele imagini plăcute pe care le-a adus cu el din patrie când, la 8 ani, a fost obligat să-şi părăsească părinţii închişi în timpul războiului civil pentru a veni în România însoţit doar de fraţi.

S-a crescut singur şi, după ce a studiat la Cluj, a devenit inginer constructor la Trustul de Construcţii Locale Oradea, ridicând peste 30 de blocuri în cartierul Rogerius. Deşi fraţii săi s-au repatriat în anii '80, Mantheas a preferat să rămână în Oradea, oraşul la ridicarea căruia a pus şi el o cărămidă...

Copiii războiului

Acum în vârstă de 74 de ani, Mantheas Ţindzilonis a fugit din Grecia în 1948, la doar 8 ani, în ultimul an de război civil dintre partizanii comunişti şi trupele sprijinite de anglo-americani. Fuga era unica soluţie. Părinţii lui fuseseră închişi pentru vina de a fi fost pro-socialişti, iar comuna natală, Samarina, situată la o altitudine de 1.500 metri, cea mai înaltă din peninsulă, era sub asediu.

"Partidul Comunist Grec a fost iniţiatorul Frontului de Eliberare Naţională, prin care am fost duşi în Albania vreo 20.000 de copii. Eu am plecat cu patru fraţi. Două surori mai mari s-au înrolat în Armata Democrată şi aşa au murit", povesteşte Mantheas, întrerupt când şi când de nepoţeii care vor atenţia lui "papu", cum îi spun ei, în greceşte, bunicului. "Ştiam că ne ducem la mai bine...".

Reunit cu părinţii

Din Albania, cu fraţii lui cu tot, mezinul Mantheas a fost trimis în România la Tulgheş (judeţul Harghita), unde Partidul Comunist crease o colonie pentru copiii greci refugiaţi. După şcoala elementară a ales să-şi continue studiile la Oradea, tot alături de cei patru fraţi, urmând aici Liceul nr. 1 de băieţi (actualul Colegiu Emanuil Gojdu). Între timp, părinţii lui Mantheas, eliberaţi în 1949, la finalul războiului civil, ajunseseră şi ei la Oradea, după un "ocol" de câţiva ani prin Cehoslovacia.

"Până atunci corespondasem, şi ei ştiau că suntem bine, la şcoală", zice bătrânul. Totuşi, familia Ţindzilonis n-a locuit niciodată laolaltă. Copiii stăteau la internat, iar părinţii, alături de alţi greci, fuseseră cazaţi în clădirea Palatului Baroc, nefolosită de Episcopia Romano-Catolică. După liceu, s-a hotărât să se facă inginer, aşa că a studiat cinci ani la Facultatea de Construcţii a Politehnicii clujene. Asta deşi, iniţial, şi-ar fi dorit să facă Arhitectura: "Obişnuiam să spunem că arhitecţii sunt poeţii construcţiilor. Noi, inginerii, eram cu lucrurile practice".

Blocuri pe bandă

După absolvire, deşi avea statut de apatrid - fiindu-i luată cetăţenia greacă - Mantheas a fost încadrat în muncă, ca dealtfel şi ceilalţi refugiaţi din ţara măslinilor. A primit un post de inginer constructor la Trustul de Construcţii Locale Oradea, postură din care, după 1965, a ridicat 30 de blocuri în Rogerius. "În anii 50, Oradea se termina la Podul Decebal. Mai încolo erau doar case sărăcăcioase, cu grădini şi lanuri de porumb", îşi aminteşte grecul.

Mantheas povesteşte cu însufleţire despre diversele tipuri de blocuri şi despre cum a construit primul bloc din oraş după "metoda cofrajelor glisante", cu ajutorul unui ansamblu de instalaţii şi cofraje care se ridica treptat pe măsura turnării betonului.

"Proiectele le făcea Institutul de Proiectare Judeţean. Noi, inginerii, le executam coordonând echipele în teren", spune Mantheas, adăugând că în acea perioadă norma era de 7.000 de apartamente pe an. "Era şi nevoie, căci oamenii trăiau în beciuri, la subsolurile blocurilor vechi. O perioadă, din indicaţiile "tovarăşului" (n.r. - Nicolae Ceauşescu), se ridicau blocuri de confort redus, cu suprafeţe chiar şi de 10 mp. S-a renunţat rapid la ele, căci erau mizerabile", îşi aminteşte inginerul.

Grecul orădean

Mantheas Ţindzilonis locuieşte şi acum pe strada Shakespeare, într-unul din cele 160 de apartamente construite în 1962 tocmai pentru grecii refugiaţi în Oradea. Deşi în 1982 Grecia le-a permis apatrizilor să se repatrieze, spre deosebire de fraţii lui, Mantheas a rămas în România, la Oradea. Era deja căsătorit şi avea doi copii cu Magdalena, o româncă, profesoară la Liceul de Muzică.

În Oradea a mai rămas, acum, doar o mână de familii de greci din cei stabiliţi aici pe vremuri. "Mulţi s-au întors în Grecia, mulţi au murit", zice Mantheas. În Samarina, satul pe care şi-l amintea ca prin vis, a mers doar în vizită, ducându-şi şi copiii să descopere frumuseţile celui mai înalt ţinut grecesc. Casa lui acum este, însă, Oradea, oraşul la a cărui construcţie a contribuit şi unde continuă să se bucure de cei patru nepoţei.