Ora de armonie

Şi eu sunt orădean! Şi noi suntem orădeni! Sunt afirmaţii care presupun, înainte de toate, conştiinţa apartenenţei la aceeaşi comunitate, dar şi determinarea de a face ceva pentru înnobilarea acestui statut. Afirmaţii care trebuie dublate de atitudini, pentru că, până să devină din nou o stare de spirit, Oradea este un topos.

Un oraş aflat în al 901-lea an al existenţei sale, atestate documentar. Uneori, poate copleşiţi de probleme, în periplurile noastre cotidiene ignorăm ceea ce unui turist îi sare imediat în ochi: frumuseţea patrimoniului construit, care, să recunoaştem, dă farmecul Oradiei şi o personalizează. E şi o legătură invizibilă cu cei care nu mai sunt, dar care şi-au făcut datoria cu prisosinţă, lăsându-ne moştenire... Oradea.

Faţă de acest patrimoniu inestimabil nu putem avea decât reflexe de protejare, pentru că acesta este de fapt obrazul Oradiei.

E adevărat că "obrazul subţire cu cheltuială se ţine" şi, de câţiva ani, Oradea ţâşneşte de sub plasele poate prea vechi de pe faţade şi începe să se regenereze. Conştiinţa civică şi coeziunea socială, care ar trebui să se exprime, să fie mai vii, au rămas în urma acestui proces de regenerare. La fel şi reacţiile de sancţionare a unor abuzuri. Adică aceste restaurări, mai mult decât salutare, nu sunt şi rezultatul unor dezbateri publice, ale unei emulaţii civice, susţinute de mediul academic şi de ONG-uri. Or, orădenii nu trebuie să rateze această şansă rară de a fi părtaşi la schimbarea la faţă, în bine, a oraşului lor.

Oradea noastră a fost mereu în avangardă, ţinând pasul cu Vechea Europă, chiar dacă era uneori suspectată de frivolitate sau de predilecţia pentru operetă, şi nu pentru sumbrele motive wagneriene. Dar, asta e Oradea, nu e alta ca ea.

A fost întotdeauna un oraş iubit cu pasiune, poate chiar cu disperare uneori, şi tot ce se naşte din dragoste e sublim şi durabil, mai ales dacă are şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Lucian Silaghi
Director executiv
Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor