Mesaje din trecut: Pe străzile Oradiei mai pot fi văzute socluri de la stâlpii de iluminat montaţi acum mai bine de un secol (FOTO)

Un oraş ascunde nenumărate poveşti. Fiecare stradă, fiecare casă are propria istorie, mai veche sau mai nouă, cunoscută sau îngropată în amintirile unor oameni morţi demult. Oradea este şi ea o urbe învăluită în poveşti, multe dintre ele străine locuitorilor ei...

Generaţii întregi trec, zi de zi, pe lângă vestigii ale oraşului, care sunt aici dinaintea tuturor locuitorilor de azi şi care, poate, vor dăinui mult timp după ce orădenii din prezent nu vor mai fi. Dacă ar putea vorbi, în mod cert ar avea istorisiri de neuitat. Cum însă n-o pot face, devin ele însele nişte obiecte uitate şi fără importanţă.

Moment istoric

În Oradea, curentul electric a început să fie folosit în ultimul deceniu al secolului XIX. În anii 1890-1900, fosta moară Emilia avea un agregat electric, iar prima instituţie iluminată electric a fost Teatrul, a cărui construcţie s-a încheiat în 1900.

Uzina electrică a oraşului a fost pusă în funcţiune în 10 ianuarie 1904, pe strada Griviţei de azi. Drept urmare, primele străzi unde s-a introdus iluminatul electric au fost cele din Velenţa zilelor noastre, în jurul uzinei. Coincidenţă sau nu, tot în acest cartier au rămas şi puţinele dovezi ale acelui moment.

Pe strada Alexandru Donici, paralelă cu Calea Clujului, prin spatele blocurilor turn din Dragoş Vodă, mai există cinci socluri originale ale primilor stâlpi pentru iluminat electric, datând din 1904. Răsfirate pe stradă, ele sunt ignorate de lume şi puţini ştiu cât de vechi sunt.

"Maltratate"

Istoricul Liviu Borcea relata pe scurt, într-una din cărţile sale, despre faptul că încă există asemenea socluri în Oradea, dar nimeni n-a ţinut cont de ele. Poate cu excepţia asfaltatorilor, care nu le-au smuls, ci le-au lăsat înfipte în straturile de bitum aşternute pe trotuare. Dovada vârstei lor stă în efigia imprimată pe ele. Pe fiecare soclu se regăseşte stema oraşului din perioada austro-ungară, care avea un înger şi un leu încoronat şi cu limba scoasă, ce ţineau amândoi de o secure.

"Soclul e în stil neogotic, cu floroane, stil adus în Oradea de călugării din vestul Europei", explică istoricul de artă Ramona Novicov (foto), care n-are nicio îndoială că soclurile sunt originale. "Păcat că nu sunt valorificate", spune specialistul, adăugând că, prin muncă pricepută, acestea ar putea fi recondiţionate astfel încât să atragă privirile. Nu doar pe cele ale orădenilor, ci şi pe ale turiştilor.

Pe lângă asta, soclurile au fost şi vopsite şi revopsite de cine ştie câte ori, dar tot sunt atacate de rugină, astfel că pe unele abia se mai văd modelele specifice neogoticului ori stema. În plus, au devenit veritabile coşuri de gunoi pentru trecători, care îşi aruncă lesne în ele chiştoacele de ţigări şi ghemotoacele de hârtie...

Model copiat

Soclurile nu sunt singurele obiecte ce ţin de urbanistica decorativă rămase în picioare de un veac. Orădenii trec zilnic, de pildă, pe lângă parapetul de pe malul stâng al Crişului, peste drum de Primărie, fără să ştie că acesta este creaţia arhitectului Laszlo Vago, realizată în 1911. Acum, balustrada a ajuns aproape o ruină ce stă să se prăbuşească în apă, motiv pentru care municipalitatea a şi împrejmuit-o cu un gard de protecţie.

"Deşi astăzi trece aproape neobservat, designul parapetului a anticipat la acea vreme generaţia arhitecţilor raţionalişti manifestată după primul război mondial. În Oradea nu se mai văzuse, iar în Europa rar, o atât de radicală opţiune geometrică", spune Ramona Novicov, făcând referire la modelul aparent banal, în formă de "M", dar care a fost un deschizător de drumuri în arhitectura vremii. Balustrada de fier e întreruptă de stâlpi masivi din zidărie, la fel de vechi.

Edilii au înţeles, probabil, importanţa arhitecturală a modelului parapetului, pe care l-au refăcut în balustradele noi montate pe malul drept al Crişului. Acelea, însă, sunt doar nişte copii. Strălucesc de noi ce sunt, însă n-au nici pe departe valoarea balustradelor de vizavi, cărora cine ştie când le va veni rândul reabilitării. Ar fi trist ca, în loc să profităm de decoraţiile originale încă prezente şi să le punem în valoare, să le lăsăm să dispară de tot. Iar abia apoi să le înţelegem valoarea şi să ne străduim să le refacem...