Un festival şi trei lecţii

Am tot auzit de la prieteni despre Festivalul de Jazz şi Blues de la Gyula, din Ungaria, dar abia anul acesta am ajuns. Festivalul se ţine în cetatea din mijlocul oraşului, dar există şi o sală ca variantă de rezervă în caz de ploaie. La ediţia de anul acesta a fost vreme bună, aşa că am savurat o seară de vară perfectă în mica şi cocheta curte medievală. De la Oradea la Gyula faci doar o oră cu maşina. O distanţă prea mică pentru câteva diferenţe nepermis de mari în abordarea unui astfel de eveniment. Am să povestesc despre trei dintre ele.

1. Punctualitatea. Pe afişul serii de blues la care am participat (jazz-ul se petrecuse cu o zi înainte) era trecută ora de începere 19:00. Ei bine, directorul festivalului a intrat pe scenă fix la 19:00! A salutat, a prezentat pe scurt programul şi a introdus prima trupă, astfel că la 19:03 ascultam deja primul solo de chitară. Discutam înainte de concert cu un prieten despre cât de puţin se respectă orarul la festivalurile din România. Chiar unul dintre cele mai renumite, cel de la Gărâna, are, din păcate, problema aceasta an de an. Organizatorii de la Gyula par să fi înţeles că într-un concert cu patru formaţii, întârzierile se pot acumula foarte uşor.

2. Tribuna mobilă. Pentru ca toţi cei 300 de spectatori să vadă bine fără să-şi întindă gâturile ca struţii, în curtea cetăţii s-a instalat o tribună mobilă. Scaunele (individuale, cu spătar) au fost montate pe un schelet metalic uriaş în plan înclinat. Primele rânduri din faţa scenei se aflau la un metru deasupra pământului, în timp ce ultimele se înălţau până la aproape 10 metri. Un efort admirabil, ce putea fi „sărit" prin aşezarea scaunelor direct pe sol. Drept rezultat, toată lumea a avut vizibilitate excelentă, ca la cinema!

3. Lipsa bannerelor. Pe scenă a existat un singur banner, pe care scria doar atât: „Festivalul de Blues de la Gyula, ediţia a IX-a" şi data evenimentului. Deşi festivalul este susţinut financiar de Primăria locală, o fundaţie naţională şi Ministerul Culturii, nu s-a simţit nevoia ca acest lucru să fie aruncat în ochi. Ştiţi bine că la noi, orice ban public cheltuit trebuie anunţat cu surle şi trâmbiţe. Când se inaugurează un parc, spre exemplu, trebuie musai şi un banner cu numele super-primarului care a semnat actele. Aşa că am apreciat deosebit de mult discreţia organizatorilor maghiari.

Deşi e enervant să iei lecţii la fiecare ieşire din ţară, trebuie să recunoaştem că mai avem de învăţat şi la capitolul acesta. Începerea spectacolelor la ora de pe afiş e o formă de respect faţă de public. Grija pentru confortul fizic şi vizibilitatea spectatorilor este tot o formă de respect. Iar lipsa politrucilor care să se laude că au dat bani care nu sunt ai lor pentru fenomene muzicale pe care nu le înţeleg este de-a dreptul o încântare. Respect, Gyula!