Săptămâna aceasta BIHOREANUL vă face părtaÅŸi dramei unei femei simple care, într-o cameră dintr-un cămin oarecare "de nefamiliÅŸti", creÅŸte singură, numai ea ÅŸtie cum, trei gemene afectate, toate, de autism. Un cuvânt des auzit în ultimul timp, cu referire la Guvern, acuzat de autism fiindcă nu Å£ine seama de popor, dar al cărui sens de bază, medical, îl cunosc foarte puÅ£ini.

Boală teribilă, autismul e tot mai frecvent în România, nu se ÅŸtie de ce, din care "nu se moare", dar care echivalează cu moartea sau, dacă vreÅ£i, cu viaÅ£a vegetală. Copiii autiÅŸti trăiesc într-un univers doar al lor, de neînÅ£eles, ÅŸi neînÅ£elegând nici ei ce se petrece în jur. Nu reuÅŸesc, majoritatea, nici măcar să stabilească un contact vizual cu propriii părinÅ£i sau fraÅ£i, cresc fără a putea învăţa să comunice (deÅŸi fiziologic sunt capabili să vorbească, ceea ce ei rostesc sunt simple sunete, nu cuvinte despre care să ÅŸtie ce desemnează).

Copiii cu autism nu au emoÅ£ii, nu se bucură, nu se întristează. Nu se joacă, deÅŸi par că o fac (jucăria lor poate fi o cheie pe care s-o zdrăngăne ani la rând, indiferent ce maÅŸinuţă ori păpuşă le-ai pune în braÅ£e). ScoÅŸi din mediul lor casnic (singurul care le oferă percepÅ£ia siguranÅ£ei), devin agitaÅ£i ÅŸi incapabili de orice miÅŸcare. Chiar ÅŸi la mâncare au stereotipii, putându-se hrăni mereu cu acelaÅŸi preparat ÅŸi să refuze o ciocolată sau prăjitură, oricât de bune, doar pentru că gustul ori mirosul lor nu le "spune" nimic.

Cazul prezentat de BIHOREANUL e de două ori nefericit, mama copilelor fiind părăsită de tatăl acestora ÅŸi atât de săracă încât nu le poate oferi un mediu mai dătător de speranţă. Pe de altă parte, este, încă, o norocoasă, de vreme ce grădiniÅ£a micuÅ£elor are trei specialiÅŸti la ÅŸase asemenea copii (o educatoare, un kineto-terapeut ÅŸi o educatoare).

Mai departe, însă, nicio ÅŸcoală din judeÅ£ sau din Å£ară nu le poate asigura îngrijirea. Altfel spus, statul le condamnă la handicap pe viaţă, la trai animalier, la sălbăticiune. În pofida avertismentelor, de peste un deceniu nu a pregătit mai mulÅ£i specialiÅŸti ÅŸi nu a creat centre pentru recuperarea unor asemenea copii, deÅŸi medicii spun că e posibil. Nu pentru a scoate din ei ingineri sau profesori, ci buni muncitori, întrucât tocmai prin asta excelează aceÅŸti copii, prin repetitivitate. Ar putea, deci, să fie învăţaÅ£i cum să repete anumite miÅŸcări la cererea cuiva pentru a le asigura pentru viitor o meserie simplă.

Nimic din toate astea nu se întâmplă, pentru că statul nu are pentru autiÅŸti un program de sănătate ca pentru bolnavii de SIDA ori de cancer. Nu are ÅŸi nici nu se gândeÅŸte să-l facă, pentru că din autism nu curge sânge, bolnavii de autism nu strigă ÅŸi nici nu sunt, încă, suficient de mulÅ£i. Cinică politică, dar deja definitorie pentru un stat atât de "modernizat" încât a renunÅ£at chiar ÅŸi să mimeze umanismul, adoptând pe tăcute, ca pe o doctrină (de dreapta, fireÅŸte) eugenia socială. Deocamdată nemărturisit dar, vai, atât de limpede...