Cu Kiss sub control judiciar, UDMR ţine în şah tot restul Consiliului Judeţean Bihor

Chiar dacă şeful UDMR Bihor, Alexandru Kiss, este sub control judiciar şi are interdicţia de a-şi exercita atribuţiile de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, reprezentanţii acestui partid continuă să-i joace pe degete pe aliaţii liberali. A demonstrat-o încă o dată şedinţa CJ de joi.

Pas!

În ciuda lipsei lui Kiss, UDMR, ajutat şi de PSD, a demonstrat că deţine adevărata putere în CJ, obţinând scoaterea de pe ordinea de zi a unui proiect de hotărâre prin care instituţia se opunea retrocedării în natură, către Episcopia Romano-Catolică, a imobilului din strada Moscovei nr. 5, în care funcţionează Filarmonica de Stat şi Şcoala de Arte Francisc Hubic, iar Teatrul Regina Maria şi Teatrul Szigligeti deţin, de asemenea, câteva încăperi.

Proiectul CJ privind nerestituirea în natură a clădirii s-a bazat pe o prevedere legală conform căreia, dacă la o clădire naţionalizată statul a adăugat după 1945 cel puţin încă 50% din suprafaţa totală a construcţiilor, atunci fostul proprietar poate fi despăgubit material, cu echivalentul în bani.

Proiectul a fost scos însă de pe ordinea de zi înaintea începerii şedinţei CJ, după ce, potrivit unui consilier liberal, consilierii judeţeni ai UDMR au avertizat că vor vota împotrivă, având de partea lor şi pe colegii de la PSD, astfel că propunerea nici nu a mai fost discutată.

Preşedintele executiv al UDMR Bihor, Szabo Odon, a explicat ulterior că, şi dacă proiectul ar fi ajuns în dezbatere, votul tot s-ar fi aflat sub semnul întrebării, căci de la şedinţă au lipsit 6 consilieri, deci nu s-ar fi strâns două treimi pentru o hotărâre privind patrimoniul.

Clădirea din strada Moscovei nr. 5 a fost renovată în 2003 de Consiliul Judeţean la iniţiativa lui Alexandru Kiss, operaţiunea costând 33 miliarde lei vechi, deşi cu un an înainte, în 2002, Episcopia Romano-Catolică a Oradiei a depus la Comisia specială de restituiri de la Bucureşti o cerere de revendicare.

Pretenţie cu cântec

BIHOREANUL a arătat, încă din anii 2005-2007, că solicitarea Episcopiei era dubioasă, având în vedere un extras CF aflat la Arhivele Statului ce prezenta întreaga istorie a imobilului din punct de vedere al proprietăţii.

Potrivit actului, în 1894 proprietar era aşa-numitul Capitlu de Rit Latin, o confrerie de călugări nesubordonată Episcopiei Romano-Catolice a Oradiei. Documentul arată că la acea vreme imobilul adăpostea Casieria Capitlului, "dimpreună cu Finanţele judeţului, în părţi egale", proprietatea fiind, aşadar, comună, a unei instituţii a Bisericii şi a unei instituţii a Statului.

O altă menţiune arată că în 1919 ambii coproprietari, adică atât Capitlul, cât şi Finanţele, au vândut o parte din imobil unui anume Barna Miklos, iar o a treia indică faptul că în 1948 naţionalizarea nu s-a făcut în baza articolului referitor la bunurile bisericeşti, ci în temeiul articolului ce viza bunurile industriale.

Or, Anexa Decretului de naţionalizare arată că statul luase clădirea nu de la Capitlu ori de la Episcopie, ci de la Tipografia Sonnenfeld & Seidman, care a funcţionat aici în 1948, dar sub nume comunizat, şi anume Tipografia Cartea Rusă.