România de pomană

Săptămâna trecută, după ce m-am uluit de frumuseţea chivernisită a Mănăstirii Bârsana, m-am îndreptat spre Ţara Lăpuşului, spre a vedea la Rohia chilia monahului Nicolae Steinhard. Drumul era ca un şarpe uriaş învelit de-a stânga şi de-a dreapta de o pădure din vremea lui Bogdan Vodă. Într-un loc, pe margine, un băiat de vreo 10 ani, cu o sacoşă de rafie şi îmbrăcat în nişte haine parcă de la taică-său, făcea semne de "ia-mă, nene". Cum până la următoarea localitate, Cavnic, mai erau vreo 20 de kilometri prin munte, am oprit.

"Mă luaţi fără bani?", au fost primele lui cuvinte. M-a întrebat de unde sunt şi când i-am răspuns, a exclamat: "Ce departe, uăăă!..." Apoi l-am întrebat eu: ce-i cu el, de unde vine şi de ce mergea singur şi pe jos. "M-o trimis mama la o femeie din Budeşti (un sat de mult lăsat în urmă), să-i cer 300.000 de lei, că dacă nu plătim astăzi curentul, ni-l taie. Da' nu ne-o dat. Zicea că nici ea nu are", şi-a început băietanul povestea. "Da' taică-tău şi maică-ta cu ce se ocupă?", l-am iscodit. "Tata îi operat la coloană, l-or adus de la Sighet de o săptămână. O fost miner şi o avut accident. Mama nu lucră, că are grijă de prunci". "Da' câţi sunteţi?". "Opt". "Şi tu eşti cel mai mare?". "Nu, am cinci fraţi mai mici şi doi mai mari". "Da' cu sacoşa ce faci?", a fost ultima mea întrebare. Răspunsul m-a înmuiat: "Trebuia să cumpăr şi trei pâini, trei kile de cartofi şi unu' de oloi, să ne facă de mâncare".

Tulburat, mă gândeam la frumuseţea locurilor şi la sărăcia oamenilor, de care mă convinsesem cu două zile înainte, când am aflat că mocăniţa din Vişeu aparţine unei firme elveţiene care-şi plăteşte muncitorii numai în "sezon". "Şi iarna ce faceţi?", întrebasem un lucrător. "Iarna ne încălzim pe-o parte şi degerăm pe cealaltă...".

M-am uitat iar la băiat şi l-am dăscălit: "Să înveţi! Învăţătura nu te face bogat, da' laşi în urmă sărăcia". Cu chip serios, mi-a făgăduit că aşa va face. Ajuns în Cavnic, l-am debarcat dându-i bani de lumină. Un trecător l-a ocărât imediat: "Prunc blăstămat! Îndrugă poveşti şi capătă bani".

Prea târziu. Băiatul se depărtase. Puteam să mă iau după el, dar mă oprea ruşinea şi gândul că, între două mănăstiri fiind, ce i-am dat o să fie primit de Domnul. Şi, la urma-urmei, era mai bine dacă familia lui nu suferea chiar pe cât pretindea micul mitoman...

Întâmplarea m-a marcat însă tot restul zilei. Dacă aşa poate fi un puştan dintr-una din cele mai pure părţi de ţară, cât de şmecher putea ajunge într-un mare oraş? Şi, dacă băiatul ăla îmi va asculta cumva sfatul şi va învăţa - cât de cât - ar putea să ajungă politician? Că, la fel ca ei, era bun de gură. Şi dacă da, o să rămână la poveşti sau o să facă banul, precum ceilalţi, de-a dreptul prin furt?

Pitorească şi sărmană Românie...