În luptă cu Securitatea

Nu puţini români mai simt şi acum gustul amar al comunismului şi viaţa neagră de zi cu zi. Pâinea se dădea pe cartelă, carnea şi zahărul la raţie, pentru un litru de lapte te puneai de cu noaptea la coadă, iar la televizor vedeai zilnic două ore numai cu Ceauşeşti, asta când era curent... Şi cine avea curajul să crâcnească?

BIHOREANUL vă prezintă cazul lui Gheorghe Bochiş, un orădean care s-a manifestat împotriva regimului cu mult înainte ca el să cadă. Inoculat cu anticomunism încă din familie, omul, membru al comunităţii penticostale, a fost săltat în repetate rânduri de Securitate, pentru singura vină de a fi cerut dreptul la credinţă şi la o viaţă normală.

Născut, iar nu făcut

Născut în Ceica, într-o familie de protestanţi, Gheorghe Bochiş a detestat comunismul de mic. Mama îi povestea cum străbunicii lui, proaspăt întorşi din America, unde fuseseră - ca atâţia ardeleni de la început de secol - să strângă bani ca să cumpere pământ acasă, au fost deposedaţi de comunişti de toate bunurile. "Aveam pământ şi herghelii, iar bunicul, pentru că a îndrăznit să-şi apere glia, a fost aruncat în puşcărie şi trimis în Deltă, la tăiat de stuf. A supravieţuit numai pentru că era sănătos. Tata a fost băgat 3 ani la mină. Comuniştii ne-au făcut mult rău", îşi explică bărbatul alegerea.

Gheorghe a făcut la Deva şcoala profesională, unde i se spunea că Dumnezeu nu există, dar continua să asculte pe ascuns Radio Europa Liberă. "Adolescent fiind, primul meu radio a fost un "Neptun". La emisiunea "Metronom" muzica era foarte bună şi îmi plăcea să ascult şi ştirile politice. Le povesteam colegilor ce auzeam. Îmi făcusem rost de un costum de blugi, purtam plete şi chiar am fost prins de Miliţie şi tuns cu forţa... Mi-am promis că, dacă va fi cândva să cadă comunismul, voi pune şi eu mâna la prăbuşirea lui", îşi aminteşte bărbatul.

Căsătorie aranjată

Gheorghe a crescut în credinţa penticostală, aşa că ateismul comuniştilor nu l-a atins. Revenit acasă, ca lăcătuş mecanic la o fabrică, a continuat să frecventeze biserica unde predicau tot mai des pastori americani ce criticau ororile comunismului. La un moment dat, şi-a zis că ar fi mult mai bine să fugă din ţară, iar pentru asta era gata chiar să încheie o căsătorie aranjată. "La biserică am cunoscut o fată a cărei familie primise dreptul să plece în America. Dacă mă căsătoream cu ea, în cel mult 3 ani puteam şi eu să plec, pentru "reîntregirea familiei". Doar lacrimile mamei m-au oprit", îşi deapănă bărbatul povestea.

Până la urmă, în 1980, s-a însurat din dragoste cu cea care şi acum îi este alături. Nu mică i-a fost mirarea când, tot de la Europa Liberă, a aflat că nişte rude din Periam, judeţul Timiş, care trebuiau să vină la nunta lor, n-au mai ajuns fiindcă tocmai fugiseră din ţară. "În total, au fost 21 de oameni, unchii mei şi copiii lor. Soţul verişoarei mele, Popescu, era aviator pe un avion utilitar. Au fugit cu acel avion furat în Austria şi au cerut azil politic în Australia. Dintre ei, un verişor a şi fost ucis în Austria, de serviciile secrete româneşti, iar după vreo 3 ani, a fost omorât în Australia şi pilotul. I-au pus o bombă-n avionul pe care lucra acolo", susţine omul.

A simţit, atunci, că toată familia va avea de suferit şi că va fi supravegheat în permanenţă. "Ne-au pus microfoane în telefoane şi am ajuns să vorbim codat...".

Vânătorul de biserici

Prin '84 Gheorghe Bochiş s-a angajat la fabrica de blănuri (ulterior Rovex) şi continua să activeze în comunitatea penticostală. La adunări, s-a împrietenit cu un avocat care era şi traducător, Cornel Potra, şi cu John Dalton, un pastor american sosit la Oradea. Împreună au format un grup care şi-a propus să vegheze la "respectarea drepturilor religioase ale omului", trimiţând în America materiale care să împiedice demolarea de biserici, fie ele neoprotestante sau ortodoxe, pe care regimul o începuse.

Aveau un aparat foto şi o cameră de filmat şi mergeau prin toate localităţile de unde aflau despre asemenea lucruri. "Erau atâtea biserici dărâmate şi preoţi închişi şi torturaţi în închisori! Îi băteau până la sânge şi-i lăsau să zacă goi în celule, să îngheţe de frig. Le luam interviuri preoţilor care au scăpat şi am avut grijă ca situaţia lor să fie cunoscută congresmanilor americani", relatează orădeanul, fără să se laude.

În 1986, grupul din care făcea parte a transmis în SUA şi operele unui poet evanghelist care scria despre credinţă şi Dumnezeu. "Traian Dorz (foto) locuia în Livada de Beiuş. Este cel mai mare poet creştin şi a mâncat cea mai multă închisoare din cauza asta. Chiar mai multă decât Richard Wurmbrand, un pastor evanghelic devenit celebru după 1990 pentru discursul lui împotriva comuniştilor, ţinut în Congresul SUA. Ne interesa ca materialele lui Dorz să ajungă în America şi să fie tipărite". Ca să nu fie prinşi, o parte dintre texte erau filmate şi trimise pe casete, prin sursele lui Dalton.

American dream

Între timp, cei doi fraţi ai lui Gheorghe au fugit din ţară, la fel şi câţiva verişori. O parte dintre cunoştinţe au reuşit şi ele să fugă în Occident, altele au fost prinse. Prietenul lui, Cornel Potra, încercase de două ori, a fost prins şi arestat de fiecare dată, dar a treia oară a reuşit. Veştile că în Sud, pe Dunăre, pluteau cadavrele celor care încercau să fugă la sârbi înot sau pe camera de tractor îl revoltau pe Gheorghe. El era deja căsătorit, avea trei copii, aşa că n-a riscat. "Undeva pe malul Dunării există şi astăzi crucile celor ce-au încercat să fugă", spune cu obidă.

Între timp, acasă, el s-a trezit într-o cumpănă a vieţii. În ‘87, secretara de partid din întreprindere a încercat să-l oblige să intre la comunişti. "N-am acceptat şi mi-a făcut dosar să mă duc la mină, în Petroşani. Am avut noroc cu un inginer care mi-a luat apărarea şi am scăpat". Dar refuzul l-a costat. Pentru că, după o vreme, când urma să plece în America în vizită, la chemarea lui Potra, deşi primise viza, a fost întors de pe scara avionului, la Otopeni. Securiştii l-au oprit din drum, sub pretext că trebuie să-i controleze bagajul. N-au găsit nimic, dar a fost suficient ca omul să piardă avionul şi să îl trimită acasă.

Pică!

În urma incidentului, Gheorghe a făcut reclamaţie la Bucureşti, iar Securitatea orădeană l-a luat la "interviu", în sediul din strada Dunării. Auzise de oameni care dispăruseră subit după anchete, de alţii care fuseseră torturaţi, ba chiar un văr de-al lui fusese bătut crunt. "Am crezut că am încurcat-o rău dar, spre surprinderea mea, securiştii mi-au vorbit frumos şi, după ce mi-au pus câteva întrebări, mi-au dat drumul. România nu era încă foarte rău văzută în lume, beneficia de clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, aşa că cei care aveam legături cu americanii nu eram persecutaţi pe faţă, deşi Ceauşescu şi-ar fi dorit să dispărem toţi "pocăiţii", fiindcă noi eram opusul "omului nou", îndoctrinat".

A treia oară a fost reţinut chiar în preajma Revoluţiei. Pe 16 decembrie 1989, cumnatul său, care tocmai îşi vizitase copilul la Timişoara, îi povestea că oamenii ieşiseră în stradă, iar Gheorghe şi-a spus că şi la Oradea lucrurile ar trebui să mişte. "La fabrică ne dăduseră să semnăm un document prin care condamnăm ceea ce se întâmplă la Timişoara, ca Ceauşescu să aibă motiv să radă oraşul de pe faţa pământului. Am început să discut cu câţiva colegi să nu semneze", povesteşte el.

Lipit de un ofiţer

Astfel că, pe 19 decembrie, Gheorghe s-a trezit ridicat de la fabrică de doi ofiţeri de Securitate, împreună cu colonelul Roşu, care răspundea de întreprindere şi dus la un alt sediu al întreprinderii, de pe strada Griviţei. A rămas în grija celui din urmă, care trebuia să îl supravegheze. "Zilele următoare acesta m-a purtat după el, pe oriunde mergea, ca să nu provoc oamenii. Seara mă lăsa acasă, să dorm, iar dimineaţa mă prezentam acasă la uşa lui, să o luăm de la început", îşi aminteşte el starea de semi-arest.

Când, pe 22 decembrie, a insistat prea mult la uşa colonelului, iar acesta nu a mai răspuns, Gheorghe a simţit că sfârşitul se apropia. S-a dus din nou la întreprindere, a instalat un televizor într-unul din ateliere şi şi-a strâns colegii. Iar după ce Ceauşescu a anunţat că generalul Milea s-a sinucis, Gheorghe a deschis porţile şi şi-a îndemnat colegii să-l urmeze în stradă. Mai temperaţi, oamenii nu l-au urmat, aşa că a luat un steag, s-a suit la volanul Daciei sale şi a mers de pe Calea Clujului, unde era fabrica, până în Rogerius, strigând oamenilor să vină în centru, ca la Bucureşti.

Revoluţionar dezamăgit

În faţa Primăriei era plin. A vrut să intre în clădire, dar nu a fost lăsat. "Nu-mi amintesc cum am reuşit să escaladez Primăria şi să urc până la balcon, cu steagul, dar şi cu o pancartă pe care mi-a dat-o cineva din mulţime şi pe care scria "Jos Ceauşescu", "Trăiască România Liberă"".

Bochiş a ajuns chiar şi să facă parte din comitetul revoluţionarilor care a condus oraşul în acele zile. Alături de Constantin Bozântan, Gheorghe Manicea şi Daniel Vulcu, a asistat la arestarea şefului Miliţiei, Telente, dar şi la haosul ce-a urmat: zvonurile cu otrăvirea apei, cu elicoptere care trag în populaţie... Iar restul e istorie. "Nu mi-a fost frică. Aveam un singur scop, acela de-a scăpa de dictatură. A fost ca o nebunie, pentru că nu am conştientizat riscurile", spune el.

Azi, la 55 ani, un singur gând îl macină. Că n-a făcut destul şi că adevăraţii revoluţionari au trecut în plan secund, iar statul e condus, spune el, tot de comunişti. "Prea uşor ne-am lăsat înmuiaţi de ei", constată. Pentru el, revoluţia nu s-a terminat...

ÎN MÂNA DUŞMANULUI
Spion la ruşi

Un alt episod în care Gheorghe s-a trezit "la limită" s-a petrecut pe la mijlocul anilor ‘80, imediat după ce Gorbaciov anunţase perestroika, adică reformarea sistemului comunist rusesc. "Aveam o Dacie beak nouă, iar ACR (Automobil Clubul Român) organizase o excursie pentru 40 de familii în URSS, la care am mers şi noi", spune orădeanul. Fiind o practică pe atunci la cei care ieşeau din ţară, Gheorghe a vrut şi el să vândă rom şi sticlărie românească, pentru a-şi face bani ca să cumpere de la ruşi ţigări BT şi o bicicletă. Dar a nimerit aiurea...

"Am intrat într-un oraş interzis, iar serviciile secrete şi armata m-au prins şi m-au anchetat, crezând probabil că sunt spion. Prima zi m-au anchetat la sediul unităţii militare, un general, apoi la hotelul unde eram cazaţi, la Chişinău. Timp de cinci zile mi-au pus tot felul de întrebări. Mă plimbau din cameră în cameră, la diverşi anchetatori, mereu alţii, şi îmi puneau cam aceleaşi întrebări, iar eu îl tot lăudam pe Gorbaciov, ca să scap. De aia cred că mi-au şi dat drumul", spune el.

MOBILIZARE ÎN DIASPORA
Susţinătorul lui Băse

Gheorghe Bochiş este unul dintre fondatorii PNL în Bihor, alături de Virgil Blage, Constantin Bozântan şi Daniel Vulcu. "Am luat contact cu Radu Câmpeanu şi am făcut filiale în tot judeţul", spune el. Dezamăgit de evenimentele de după Revoluţie, Bochiş acuză acum că ţara a ajuns pe mâna comuniştilor. Şi, deşi se declară liberal până în măduva oaselor, la recentele alegeri l-a susţinut pe Băsescu.

"Cea mai mare jignire pentru noi, atât pentru cei care au fugit în SUA, cât şi pentru cei care am rămas, a fost ce s-a întâmplat în Piaţa Operei din Timişoara. Acolo unde au murit oameni la revoluţie, Crin Antonescu s-a dus cu steaguri roşii, cu comunişti. E inadmisibil. Discutând, în biserici, românii din SUA au spus că nu se poate ca ţara să ajungă pe mâna comuniştilor. Iar comunitatea penticostală din America a mers şi a votat cu Băsescu", spune orădeanul.

CIOCUL MIC
Bihoreni fără atitudine

Istoria va reţine extrem de puţine acte de curaj îndreptate împotriva regimului comunist şi asumate de dizidenţi bihoreni.

Actul considerat ca având impactul cel mai larg este cel al filosofului, eseistului şi criticului literar Radu Enescu (foto), membru al Cercului literar de la Sibiu şi redactor şef adjunct al revistei Familia, care în toamna anului 1989 a trimis la Radio Europa Liberă o scrisoare de solidarizare cu poetul Mircea Dinescu, aflat în arest la domiciliu. Datată 18 septembrie, scrisoarea a fost difuzată abia în decembrie 1989, cu puţin înaintea căderii regimului, astfel că autorul ei nu a suferit repercusiuni. Ea a ajuns la destinaţie într-o manieră inedită, "transportată" în memorie de doctoriţa Nicoleta Tătaru, apoi transcrisă de aceasta în Germania şi expediată postului de radio.

La finele anului 1989 pe diverşi pereţi din oraş au apărut inscripţii anti-regim, cu autori rămaşi necunoscuţi, dar şi manifeste cu mesajul "Jos regimul Ceauşescu", despre care s-a aflat, după revoluţie, că au fost create şi împrăştiate de un tipograf de la Imprimeria de Vest, Lucian Kovacs. Anticomunist fervent şi regalist, acesta a avut un destin tragic. Nesancţionat de comunişti, în plină democraţie el a fost condamnat pentru vandalizarea fostului monument sovietic din centrul Oradiei, pentru ca apoi să moară într-o o manieră suspectă, fiind găsit zăcând într-un şanţ, cu un hematom în frunte şi altul în ceafă.

Un alt gest curajos, dezvăluit în premieră de BIHOREANUL în urmă cu 4 ani şi preluat de istorici, a fost cel al grupului de 6 persoane constituit de aleşdanul Florin Borodan, care, deşi urmărit de Securitate pentru atitudinea sa publică anticeauşistă, a avut curajul de a ieşi din ascunzătoare, la orele 9 ale dimineţii de 22 decembrie 1989, şi de a marşa, cu pancarte ostile regimului în mâini, prin centrul oraşului Aleşd.

O întâmplare uşor amuzantă, relatată recent de profesorul Radu Davidescu, s-a petrecut în ziua de 19 decembrie 1989 în faţa Agenţiei CFR din centrul Oradiei şi l-a avut protagonist pe un anume Rocska Gyula, care a ţinut să protesteze criptat cu privire la masacrul făcut de Armată în acele zile la Timişoara. Urcat pe un ghiveci, orădeanul striga în gura mare, agitând revista Lumea, din care chipurile citea o ştire internaţională privind împrăştierea unei manifestaţii palestiniene de armata israeliană: "Protestez împotriva criminalei armate (pauză şi apoi încet) israeliene (din nou tare) care a tras împotriva unor demonstranţi (accentuat) paşnici (pauză şi iar încet) palestinieni, omorând cinci persoane". Orădeanul a repetat protestul până a fost ridicat de agenţi ai Securităţii, dar a fost eliberat mai târziu deoarece aceştia nu aveau ce să îi impute...