Hoţie pentru Episcopie

Deşi este cel mai cunoscut exemplu, Palatul Baroc nu e singura clădire din Oradea retrocedată Episcopiei Romano-Catolice, BIHOREANUL dezvăluind de-a lungul anilor şi situaţii când Dieceza a forţat înstăpânirea peste clădiri pe care nu le-a avut nicicând.

Un nou caz le întrece însă pe toate: cel al clădirii din Piaţa Creangă nr. 2, fost spital pentru săraci înainte de al doilea război, apoi secţie de interne a Spitalului orăşenesc şi, în anii '90, spaţiu de practică pentru studenţii de la Stomatologie.

Retrocedarea a încălcat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ce arăta că Episcopia n-a dovedit niciodată că a fost proprietara lui, şi s-a făcut printr-un simplu proces-verbal întocmit de un anonim care a semnat în locul ministrului Finanţelor, de nepotul liderului UDMR, Marko Bela, şi de episcopul Tempfli Jozsef. Ulterior, deşi actul nu avea valoare juridică, un alt reprezentant al UDMR, şef la Oficiul de Cadastru Bihor, a semnat în baza lui, întăbularea Episcopiei în Cartea Funciară. Încălcând şi el legea.

Pretenţii da...

Povestea retrocedării ilegale a clădirii din Piaţa Creangă, în suprafaţă de 7.732 de metri pătraţi, a început în anul 1998, când aceasta era folosită de Facultatea de Medicină şi Farmacie. În acel an, Episcopia Romano-Catolică a deschis un proces împotriva Direcţiei Finanţelor Bihor (ca instituţie ce reprezenta Statul Român), a Consiliului Local Oradea şi a Consiliului Judeţean Bihor (acestea neavând, însă, nicio calitate procesuală), a Direcţiei Sanitare (ca administrator al imobilului) şi a Universităţii (căreia, prin Facultatea de Medicină, Direcţia Sanitară i-a dat clădirea în administrare operativă în 1993).

Procesul a început la Judecătoria Oradea sub forma unei acţiuni în revendicare, deoarece încă nu apăruse nicio ordonanţă ori lege care să reglementeze situaţia bunurilor naţionalizate de la cultele religioase. Aşadar, Episcopia, reprezentată prin avocatul Menesi Tibor, s-a folosit de dreptul civil, argumentând că, dacă acesta prevede imprescriptibilitatea dreptului la proprietate, poate revendica imobilul fiindcă i-a aparţinut.

... dovezi ba!

În faţa instanţei, însă, reprezentanţii Episcopiei n-au putut prezenta niciun act de proprietate. Teodor Maghiar (foto), rectorul din acea vreme al Universităţii, singura instituţie care a apărat în proces interesul Statului, arăta că imobilul n-a fost naţionalizat în baza decretului privitor la bunurile bisericeşti, ci a Decretului 302/1948, privind spitalele particulare şi, ca atare, a cerut respingerea acţiunii. Judecătoria i-a dat câştig de cauză, motivând că "reclamanta nu a administrat nicio dovadă din care să rezulte calitatea sa de proprietar". Episcopia a făcut apel la Tribunal, însă şi această instanţă a decis la fel, pe acelaşi motiv.

Nemulţumită, Episcopia a făcut recurs la Curtea de Apel, cerând de astă dată "punerea în acord cu realitatea a Cărţii Funciare (n.r. - unde proprietar era Statul), în eventualitatea unei legi care va reglementa situaţia bunurilor bisericeşti abuziv confiscate". În 1999, Curtea a decis, însă, că "reclamanta-apelantă nu face dovada, cu niciun act, despre proprietatea acestei construcţii" şi că "simplele afirmaţii nu pot duce la preconstituirea de probe în favoarea reclamantei". Pretenţia Episcopiei a fost respinsă definitiv, chiar dacă avocatul acesteia a invocat, la modul general, faptul că în timpul comunismului, bisericilor le-au fost naţionalizate unele bunuri...

Ordonanţă abuzivă

La două luni după sentinţa Curţii, Guvernul Radu Vasile a emis, însă, celebra OG 83/1999, privind restituirea bunurilor bisericeşti naţionalizate de regimul comunist, act în care - surpriză - clădirea din Piaţa Creangă 2 apărea la poziţia 18 pe lista celor retrocedabile.

La 17 iulie 1999, conducerea Universităţii a protestat, adresând Guvernului un memoriu în care arăta că "Episcopia, prin date eronate, încearcă pe orice cale ilegală să intre în proprietatea acestui imobil" şi în care anexa cele trei hotărâri judecătoreşti ce demonstrau că Episcopia n-a fost proprietara clădirii. Zadarnic, fiindcă după doar trei luni aceasta rezolva problema în favoarea ei: la 7 octombrie, episcopul Tempfli Jozsef trimitea Universităţii o adevărată somaţie, informând că "în baza OG 83 şi a Notei de constatare a Comisiei speciale de restituire a fost restituit Episcopiei fostul spital Sf. Iosif", cerând imperativ ca rectorul să se prezinte la sediul Diecezei pentru întocmirea unui protocol de predare a clădirii şi a unui contract de închiriere.

Înscriere penală

În noiembrie 2000, profitând că şeful Oficiului de Cadastru era Csete Sandor (foto), adică tot un reprezentant al UDMR, Episcopia s-a întabulat în CF şi a cerut din nou ca Universitatea să achite chirie. Maghiar i-a răspuns, totuşi, lui Tempfli neobişnuit de tăios. "Comisia n-a avut la întocmirea notei de constatare documentaţia completă şi corectă pentru stabilirea adevăratului proprietar", spunea rectorul în martie 2001, refuzând totodată plata oricărei chirii către Episcopie, ca să nu-i recunoască dreptul de proprietate.

Chiar dacă intenţiile lui Maghiar erau bune, n-a fost însă cea mai potrivită apărare. Universitatea putea ataca în instanţă anexa din OG care se referea la clădirea din Piaţa Creangă, deoarece ea încălca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. De asemenea, tot pe cale judecătorească, putea cere anularea înscrierii din CF ca fiind abuzivă.

În primul rând pentru că nota de constatare fusese semnată doar de un reprezentant, încă rămas necunoscut, care a iscălit ilizibil "pt. Min. Finanţelor", de vicepreşedintele Comisiei, Marko Attila (nepotul liderului UDMR Marko Bela, pe atunci subsecretar de stat la Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului), şi de episcopul Tempfli Jozsef. Adică, practic, de numai una din părţile interesate! În al doilea rând, fiindcă o notă de constatare nu are nicio valoare juridică, pentru înscrierea în CF legea prevăzând ca obligatorie fie existenţa unui act administrativ, fie existenţa unei hotărâri judecătoreşti!

E cu întors

În această poveste, partea pozitivă pentru Statul Român este că potlogăria de la finele anilor '90 poate fi îndreptată. Şi, culmea, tot pe baza dreptului civil, invocat atunci de reprezentanţii Diecezei. Altfel spus, fiindcă proprietatea e un drept imprescriptibil, neafectat de scurgerea unui termen, reprezentanţii statului pot iniţia un proces pentru anularea înscrierii în CF.

Contactat de BIHOREANUL, după ce a studiat cazul şi s-a consultat cu juriştii instituţiei, prefectul Gavrilă Ghilea (foto) spune că va face, neîndoios, acest demers. "Juriştii afirmă că ar fi un proces simplu, tocmai fiindcă acea notă de constatare nu are nicio putere juridică şi, ca atare, nu poate produce efecte juridice", spune prefectul.

Aşa că, dacă Ghilea va proceda cum spune, bihorenii ar putea asista la o premieră: ar fi întâia oară când o mare ilegalitate imobiliară ar fi îndreptată în interesul statului. La urma-urmei, în al fiecăruia dintre cetăţeni, care plătesc taxe şi impozite, indiferent de confesiune şi naţionalitate...

"Când am venit rector, am decis să nu mai folosim clădirea din Piaţa Creangă 2, tocmai pentru a nu plăti chirie Episcopiei Romano-Catolice"

Cornel Antal, rectorul Universităţii

MINCIUNĂ ÎN SUTANĂ
Biserică imobiliară

Acum trei ani, BIHOREANUL a mai dezvăluit un caz în care, deşi nu a avut niciodată vreun drept asupra ei, Episcopia Romano-Catolică a făcut tot posibilul să devină proprietara clădirii din calea Republicii 5, în care a funcţionat Policlinica Mare. Astfel, Episcopia s-a pretins continuatoarea Ordinului Călugărilor Mizericordieni, care ar fi deţinut terenul de sub imobil.

Afirmaţia e flagrant mincinoasă, iar asta o demonstrează - culmea! - actele fostei administraţii ungureşti. Potrivit acestora, clădirea a fost construită ca Palat al Finanţelor în 1899, "la comanda şi în beneficiul Statului Maghiar", pe un teren ce fusese al mizericordienilor până în 1898, când a devenit proprietatea statului maghiar. Or, în baza Tratatului de Pace de la Versailles, după Marea Unire din 1918, Regatul Român a preluat, legal, toate bunurile din Ardeal ale Ungariei.

Cartea Funciară şi actele istorice nu sunt însă singurele care demontează minciunile Episcopiei, ci şi legislaţia actuală, OG privind retrocedarea bunurilor bisericeşti arătând că "sunt abuzive acele preluări de proprietăţi produse între 6 martie 1945-22 decembrie 1989". Fie şi numai în baza acestei prevederi, revendicarea nu trebuia nici măcar înregistrată la Comisia de restituire de la Bucureşti. Comisia nu doar că a înregistrat-o dar, de 10 ani, refuză să ia o decizie. Chiar dacă adevăratul proprietar, Consiliul Judeţean, care ar putea-o amenaja, se înghesuie într-un sediu prea mic, iar pentru unele din structurile aflate în subordinea sa achită chirie chiar... Episcopiei!